"Sunt singur ca să le am pe toate" - frază pe care am scris-o prin anii '65-'68. Sensul prim, probabil cel cu care am aşternut-o pe hîrtie, trebuie să fi fost acela după care celui ce este singur i se deschid toate virtualităţile: prin faptul că nu se are decît pe sine însuşi, nu este frustrat de niciuna din alterităţile acestei lumi, şi poate rîvni la ele cu puritatea celui ce nu are de ce să fie gelos în mod deosebit pe una sau pe alta.

Mă gîndesc la prietenul meu Nino (poetul George Almosnino) căruia i se potrivea de minune această frază. Căci el circula printre cele lumeşti neatingîndu-le decît în treacăt, parcă să nu-şi contamineze singurătatea lui atît de specială. Mînca desigur, îi plăcea să bea şi să se întîlnească cu prietenii, făcea tot ce face un om obişnuit, ba poate chiar cu mai multă rîvnă decît alţii, dar toate acestea le făcea fără să-şi părăsească nici o clipă găoacea - ca un melc straniu uitîndu-se la goliciunea spinărilor noastre şi la vîrtejul atît de slobod al cuvintelor pe care le emiteam cu încredinţarea - dovedită falsă mai apoi - că pot înlocui cochilia lăuntrică ce ne lipsea.

Da, cred că Nino s-a născut matur, în orice caz cu acea conştiinţă a apartenenţei la singurătatea şi unicitatea propriei fiinţe, şi prin asta, cu deschidere spre creaţia nelimitată. Aşa se şi explică blîndeţea relaţiilor lui cu cei din jur, îngăduinţa lui chiar cu cei ce nu meritau, retragerea lui neostentativă însă fermă din iureşul devastator al futilităţilor. Prietenia lui cu Mircea Ivănescu, libaţiile lor tăcute prin bodegi obscure, era semnul recunoaşterii unei alte trainice cochilii, de nu şi schimbul de eterice fluxuri. Iar veghea prelungită în fotoliul verde de acasă, fotoliu din care îşi supraveghea prietenii zgomotoşi (care "vorbeau şi vorbeau despre poezie iar eu simţeam pe limbă cleiul cuvîntului despicat"), nu însemna altcev