În versurile lui Sergiu Adam se întâlnesc două ţări, Ţara de lut şi Ţara Cocorilor Albi. Unde se conturează două lumi care de multe ori se suprapun până la a se confunda. Principalele trăsături ale poeziei lui sunt de altfel bine delimitate de Constantin Călin în prefaţa acestei antologii de autor apărute la Editura "Eminescu". Cele mai pregnante, simplitatea şi în acelaşi timp graţia imagistică, şi aş adăuga, suavul şi enigmaticul unei pagode chinezeşti. Înaintând în lectura acestor Scrisori din ţara cocorilor albi (titlul cărţii spune foarte mult), sesizezi un je ne sais quoi, o atmosferă magică, un anumit ritm. Poezia lui Sergiu Adam, în unitatea ei, este ca un ritual diafan. Ea spune cu adevărat ceva, vorbeşte (subtextual) despre acea identificare a poetului cu poemul, niciodată desuetă (Spun înţelepţii:/ Timpul vindecă totul,/ Absenţă lasă în urmă,/ Tăcere, uitare./ Şi totuşi, iată, încă mă obsedează/ Dimineţile polare din internat). Nu este vorba numai de autobiografic ci şi de acea simplitate la care ajung puţini poeţi. Prin urmare, identificarea pomenită nu se întâmplă numai cu ceea ce poetul îşi aminteşte ci şi cu ceea ce creează. Poezia lui Sergiu Adam, privită de data aceasta dintr-un unghi istoric (o istorie a picturii), trece ca într-o imagine schimbătoare de la un colorit expresionist la acel vag al picturii impresioniste, într-o scriitură înşelătoare. Şi trecerea aceasta de la intens la pastelat (sau mai degrabă aceşti poli se suprapun perfect, manifestându-se în acelaşi timp?) devine ceva specific acestei poezii. Este o senzaţie de greu şi în acelaşi timp de uşor (Undeva înfloresc senzuale magnolii,/ Undeva...// Cu ochii închişi/ Te arunci într-o apă adâncă, adâncă/ Şi uiţi.). Multe dintre poeziile din acest volum te duc cu gândul la haiku, altele, mai puţine la număr, imită cântecul trubaduresc ( La fereastra unui castel din Bavaria,/ Anne-Rose