A venit sfîrşitul poeziei,

Nu pe furiş, cu pas de mîţă,

Ci cu zarvă mare, pe valuri de peşin

Cînd Ruth Lilly, moştenitoarea

Farmacopeei, a lăsat moştenire

O sută de milioane de dolari

Revistei Poezia . Aţi citit bine: o sută de milioane. Cît să le dai cîte o rentă pe viaţă tuturor poeţilor din America. Dar se naşte întrebarea: ce este un poet? Ce e poezia? Şi ce este revista Poezia? Pînă la înzestrarea poeziei de către Lilly, cea mai mare sursă de mălai pentru poeţi era guvernul SUA. Prin anii '70, existau zeci de mii de poeţi înscrişi în ATI (Ajutor pentru cei Total Infirmi), un program de asistenţă care dădea 300 de dolari pe lună oricui pretindea că e nebun. În 1972, în San Francisco, era de-ajuns să spui că eşti poet şi erai înscris automat în ATI. Birocraţii Măreţei Societăţi atîta înţelegeau: trebuie să fii nebun ca să fii poet. Era ştiut că poeţii lucrează cu spiritul, ceea ce nu aduce nici un fel de profit. ATI a creat abundenţa poetică de azi, permiţînd miilor de ţicniţi să umble în lume şi să comită poezie. Guvernul SUA nu s-a preocupat prea tare să afle ce fel de poezie făceau asistaţii lui, aşa că poeţii s-au bucurat de libertatea de a extinde definiţia genului, împingînd-o dincolo de pereţii camerelor dreptunghiulare, în stradă şi în baruri şi în vocea umană, unde s-a transformat înapoi în cîntec şi, uneori, în politică. Poeţii epocii ATI au sfîrşit prin a-i tulbura pe făcătorii de pagini pătrate, care s-au refugiat în academii şi s-au baricadat în cîteva bastioane de lirism conservator, precum revista Poezia . Ajutorul pentru mandarinii asediaţi a venit odată cu ascensiunea dreptei politice, care a găsit în poeţii ATI o ţintă uşoară pentru discursurile "în proză" despre declinul valorilor şi manierelor americane. Rebelii au început să cadă răpuşi din statele de plată ale programului de asistenţă, iar versificat