Ca tot românul care mai citeşte măcar din cînd în cînd presa, mă aşteptam să "intrăm în NATO", mă aşteptam ca acest eveniment să fie sărbătorit cu mare pompă şi să fie perceput foarte diferit, de la "eveniment istoric" la "unde am intrat, maică?". Ca mulţi dintre români, probabil, am decretat această sîmbătă zi nelucrătoare în familie şi ne-am adunat cu toţii în faţa televizorului să ne pătrundem de solemnitatea momentului. A fost mai greu la început, căci pălăriile texane ale echipei PRO TV şi chermeza populară din studio îmi evocau doar faimosul "Să cînte muzica!", de care eram deja pătruns de cînd am învăţat să citesc. Surpriza plăcută a venit de-abia cînd am mutat pe TVR, care a reuşit să transforme semnificaţia acestei zile într-un eveniment media pe măsură. "Pe măsură" înseamnă, în acest caz, ieşirea din acel aici şi acum al evenimentului spectacular, precum şi depăşirea alternativei băşcălie populară/fast populist, cu care sîntem atît de obişnuiţi, şi plasarea acestui "eveniment istoric" la locul său, adică în "durata lungă" a istoriei omenirii în general şi a României în particular, precum şi în "contextul larg" al prezentului. Ghizii aleşi pentru această dificilă întreprindere au fost şi ei "pe măsură". Privirea de un calm şi o profunzime cuceritoare a maestrului Djuvara ne-a scos din contingent şi a redat evenimentului toată încărcătura sa istorică, plasînd implicit gestul prim-ministrului de a-şi face apariţia publică cu o pălărie texană pe cap în tot ridicolul său de clin d'Ďil la moment şi nu de prezenţă în istorie. Summit-ul de la Praga a marcat şi pentru România sfîrşitul "războiului de 77 de ani" şi nu doar reuşita unor aranjamente de moment cu cea mai mare putere din lume; despre asta era vorba şi despre asta s-a vorbit. "Războiul de 77 de ani", căci de la primul război mondial lupta pentru hegemonie în moştenirea

Europei s-a purtat neîn