Episodul I - ARTA.În copilărie, mama mă ducea la Muzeul de Artă, să privim împreună Galeria Universală. Nu mai ştiu cum era cu sculpturile, dar îmi amintesc perfect că încet-încet ajunsesem să recunosc şi să reţin numele marilor maeştri ai picturii, în aşa fel încît să par un copil cultivat. Cel mai mult şi mai mult îmi plăcea o pictură în ulei, de dimensiuni relativ mici, dar montată într-o ramă somptuoasă, prima de pe peretele din stînga intrării în sala a doua. Se numea Mater Dolorosa, nu mai ştiu numele pictorului, dar tabloul reprezenta un chip de femeie din semiprofil, cu privirea îndreptată în sus, spre înafara ramei, pe un fond egal neutru. Avea capul acoperit cu un văl transparent, care mi se părea a fi un miracol de realizare plastică, iar bărbia femeii se sprijinea pe mîinile împreunate în rugăciune. Ochii - la ei mă uitam cu admiraţie - ochii cu luciri argintii lăsau să pice pe obraji lacrimi în formă de perle perfect rotunde, ordonate în fascicole egale pe pomeţi. Credeam că văd acolo durere, suferinţă, sacrificiu. De fapt eu eram romanţioasă, iar autorul miza pe reacţia mea exclusiv afectivă. Sentimentalismul în artă e afectat. Episodul II - VIAŢA PUBLICĂ. România a fost invitată să intre în NATO. La oraşe şi sate, în pieţele centrale, în faţa primăriilor, pe scene special amenajate sau pe caldarîmul zonelor pietonale, în faţa căminelor culturale sau la răscruci, s-a jucat hora bucuriei, s-a cîntat, s-au ţinut discursuri, s-au auzit urale şi aplauze. Totul văzut la faţa locului, proiectat pe mari sau mici ecrane. NATO a putut privi cum ne uitam la noi înşine jucînd de bucurie. Apoi a venit Preşedintele Bush. În aşteptarea lui, încă dinainte de prînz, s-a cîntat şi s-a jucat în ploaie. Pe toate ecranele de sticlă ale ţării şi dincolo de graniţele ei s-a putut vedea un pitoresc şi emoţionant curcubeu aureolînd în mod miraculos cele două discursuri