"Proces afectiv specific uman, mai durabil şi mai complex decît emoţia (ex.: iubire, ură, admiraţie, dispreţ" (MDE). "Stare afectivă complexă şi durabilă, legată de unele emoţii sau reprezentări" (Larousse). "Combinaţie complexă de senzaţii şi opinii, ca bază pentru o acţiune sau o judecată" (Webster's New World Dictionary). Să observăm că aceste trei definiţii ale sentimentului au în comun o singură dimensiune: complexitatea. Românii şi francezii cad de acord asupra componentei emoţionale (de!, ginta latină, fierbe sîngele), în vreme ce americanii, mai cinici, fac vorbire de senzaţii (termen extrem de vag, în care se înscrie şi ceea ce simţi cînd nu găseşti la timp o toaletă). Tot ei, cu nedezminţit spirit practic, susţin că sentimentul trebuie să fie bază de acţiune sau de judecată. Păi, altfel cum? Să simţi aşa, pur şi simplu, fără nici o urmare? În fine, spiritul poetic francez ia în calcul "unele reprezentări", în vreme ce românaşii fac trei precizări: 1. că omul (ce mîndru sună acest cuvînt, este?) are exclusivitate la sentimente (cred că nu numai Brigitte Bardot, dar chiar şi Traian Băsescu ar avea ceva de comentat aici); 2. că sentimentul e mai tare decît emoţia (dar cît de tare e emoţia noi nu putem şti); 3. cam care ar fi sentimentele principale (similar cu personajele principale). Ca să nu se supere nimeni, acestea din urmă sînt alese în perechi antinomice. În mod regretabil, însă, din această scurtă şi esenţială listă lipseşte unul dintre cele mai importante simţăminte naţionale, respectiv sentimentul de capra vecinului. Acesta nu doar corespunde oricăreia dintre definiţiile citate, dar le exemplifică la modul ideal. Într-adevăr, ce poate fi mai complex decît dorinţa irepresivă, sinceră, caldă, dar în acelaşi timp un picuţ autovindicativă de a deceda şi patrupeda cornută a cetăţeanului de peste gard? Numai un spirit îngust sau grăbit ar putea crede