Î ntr-o lume pe care mulţi dintre cei ce trăiesc în ea o consideră nu doar grăbită, ci agresivă, violentă, crudă şi teribilistă, sentimentalismele par a nu-şi mai avea locul şi sînt considerate desuete. Numărul de faţă îşi propune să vadă în ce măsură, în realitate, lucrurile stau chiar aşa. Să fie semenii noştri, în special generaţia tînără, mereu în colimatorul celei mai vîrstnice, chiar atît de insensibilă la ce o înconjoară sau la ce receptează? Deja se conturează nişte distincţii şi evoluţii plauzibile: diferenţele de receptare în funcţie de vîrstă (şi, evident, nu numai, ci şi de statut social, profesional etc.) şi evoluţia instanţelor de viaţă socială sau culturală la care oamenii se emoţionează. Căci ar fi reducţionist să afirmi că oamenii nu se mai emoţionează, nu mai plîng la diversele semnale pe care le primesc din realitate sau din reflectările acesteia. Ca şi nevoia de poveste(tema unui mai vechi număr),
nevoia de sentiment va rămîne: modalităţile ei de manifestare, însă, se schimbă, şi mai ales motivele pentru care ea există; într-o lume mai agresivă, e nevoie de "mai mult sînge" şi mai multă pricepere în a-l scoate în evidenţă pentru a-i face pe spectatori să fie impresionaţi. Pe de altă parte, în viaţa de zi cu zi, tabloul suferinţelor cotidiene şi problemele celor defavorizaţi tind să fie privite nu cu compasiune şi altruism, ci ca nişte atitudini patetice şi fără rezolvare. Cele două atitudini anterior menţionate - compasiunea şi altruismul - ajung să se manifeste, bizar, în locuri în care, de fapt, într-o ordine morală cu pretenţii, nu-şi au rostul: nostalgii după persoane sau epoci apuse. Raportul dintre aceste feluri de sentimentalisme, cu variantele lor patetice, şi cauzele care le mai generează sînt, neexhaustiv, semnalate în numărul de faţă; şi, nicidecum, elucidate . Iaromira POPOVICI
Î ntr-o lume pe care mulţi dintre cei ce tr