Locul public apare de îndată ce, în afară de mine, mai apare şi altcineva pe un teritoriu dat şi, astfel, există posibilitatea ca nu numai să privesc împrejurul meu, dar, în acelaşi timp, să şi fiu însumi privit. Înspaţierea evenimentului de a privi şi de a fi privit este nivelul elementar al locului public. Un asemenea loc, o dată folosit în scopul arătat mai sus, trebuie să se plieze înapoi în vag, în starea pre-formată a spaţiului. Acest loc urmează să existe numai atîta timp cît există evenimentul care îşi inventează spaţiul necesar, aura în care se va petrece, în felul în care şi obiectele îşi inventează propriul spaţiu. Evenimentul este aici înţeles ca un sistem de relaţii dinamice, în care vizibilitatea joacă rolul esenţial, care se stabileşte la un moment dat (şi pentru o perioadă determinată) între cel puţin două fiinţe umane. Evenimentul "are loc", aşadar extrage cu sine, depliază spaţiul întîmplării sale - locul public. Problema vizibilităţii - a vedea şi a fi văzut în spaţiul public - este, în descendenţa influenţelor pe care psihanaliza le-a exercitat asupra înţelegerii spaţiului public, cheia înţelegerii ipotezelor şi argumentelor legate de tema dipolului spaţial public-privat. A vedea şi a fi văzut, înspaţiate, sînt cele două tipuri de vizibilitate care dau naştere, pentru timpul cît această inspecţie reciprocă (sau posibilitatea ei) durează. Deşi criticabilă în caracterul ei heideggerian, de construire de sens filozofic pe un cuvînt "neutru", această analiză este necesară întrucît nu doar psihanaliza lacaniană de pildă lucrează cu nuanţe ale conceptului de vizibilitate, dar şi cercetătorii contemporani din domeniul artelor vizuale. Excesul de vedere în experierea artelor (şi, interesant aici, mai cu seamă a arhitecturii), pe care unii cercetători îl asociază descoperirii perspectivei în renaştere, a fost sever criticat în ultimii ani de către