În sfîrşit, putem să ne bucurăm! Nu e nici o îndoială că după 22 decembrie 1989, 21 noiembrie 2002 va rămîne ca o "clipă astrală" pentru România postcomunistă. Ce destin ciudat! Un moment culminant, măreţ cu adevărat, un moment de excelenţă pentru români, urmat de 13 ani de decepţii, mediocritate şi exasperări, apoi din nou o zi memorabilă, din nou pe culmi... Nu îndrăznesc să anticipiez ce va urma. Pe 23 noiembrie 2002, în centrul Bucureştiului, preşedintele Bush a promis românilor că SUA vor fi automat alături de România în faţa oricărei ameninţări viitoare. Este, cred, cea mai puternică declaraţie politică făcută vreodată pe malurile Dîmboviţei. Un curcubeu, citit de preşedintele american ca un zîmbet al lui Dumnezeu, a apărut deasupra Pieţei Revoluţiei. Sînt convins că prin acel curcubeu zîmbeau şi morţii noştri, aceia care au murit în chinuri visînd această zi şi pe care liderul american i-a evocat atît de cald. Momentul rămîne istoric, fără îndoială, şi tocmai de aceea trebuie să fim conştienţi că nu e o şansă, ci o împlinire. Trebuie să ne reamintim că România nu era un candidat fără şanse înainte de 11 septembrie 2001. În 1999, la sfîrşitul Summitului NATO de la Washington, cînd nu a avut loc nici o lărgire, alături de Slovenia, România a fost primul candidat nominalizat ca avînd cele mai mari şanse pentru următoarea extindere. Mai mult, la Varşovia, în 2001, înainte de atacul terorist, preşedintele Bush a vorbit răspicat despre o lărgire "robustă" (întotdeauna mi s-a părut că acest cuvînt, devenit concept în limbajul diplomatic după ce liderul american l-a folosit de cîteva ori, este nefericit), care va face din NATO o alianţă de la Baltică la Marea Neagră. E limpede, deci, că România era, cum se spune, "în cărţi". Puteam rata această invitaţie? La fel de limpede mi se pare că da. A fost nevoie de acţiuni decise, unele cuminţi şi previzibile, altele c