Balcanii: o democraţie fără opţiuni (II) După 12 ani de eforturi care nu o dată par zadarnice, procesul de democratizare al ţărilor din Balcani se află în punctul cînd întrebarea formulată de cercetătorul bulgar Ivan Krastev (Journal of Democracy, Volume 13, nr.3, July 2002) este legitimă: sînt fluctuaţiile politice, dificultăţile economice, anestezierea opiniei publice semne ale felului cum democraţia se consolidează sau ale modului cum ea pierde teren? (vezi Dilema, 506). Pentru elaborarea unui răspuns corect ar fi necesară o abordare realistă a datelor, renunţarea la judecăţile anterioare despre caracterul tranziţiei în ţările foste comuniste din Balcani. În primul rînd, Krastev contrazice teoria "oribilei moşteniri" (idee centrală a studiului The Unfinished Peace) insuficientă pentru explicarea realităţii. Studiul care a influenţat multe programe de susţinere a democraţiei pornea de la premisa că problemele etnopolitice deţin întîietatea şi că tratamentul minorităţilor este indicatorul principal al succesului devenirii democratice; partenerii privilegiaţi ai acestor programe au fost organizaţiile neguvernamentale, iar politicienii au fost apreciaţi în funcţie de apropierea sau depărtarea lor de discursul naţionalist. Dar, în anii din urmă, chiar şi în Iugoslavia, unde explicaţia etnică a fost determinantă pentru înţelegerea evenimentelor ulterioare disoluţiei federaţiei, nici sentimentul, nici atitudinea politică nu mai spun mare lucru, iar în regiune naţionalismul ia forma populismului anti-occidental sau a xenofobiei anti-ţigăneşti. Thomas Carothers (vezi Dilema, nr. 492, 493) a arătat cît de falsă a fost presupunerea că toate ţările postcomuniste pot adopta acelaşi model, că democratizarea va diminua pînă la anulare tensiunile etnice, că societatea civilă, prin organizaţiile ei neguvernamentale, va putea consolida democraţia. Modelul gîndit pentru a pr