Pentru Ylljet Aliçka, viaţa a început la patruzeci de ani. Pînă atunci, fusese profesor într-un sat pierdut în munţii Albaniei, trimis, ca alţi zeci de mii de intelectuali, la reeducare. După 1991, ocupă mai întîi un post important în Ministerul Culturii, iar de cîţiva ani lucrează la delegaţia Comisiei europene de la Tirana. S-a apucat de scris tîrziu după ce, în cei unsprezece ani petrecuţi în satul agăţat de peretele muntelui, reuşise să nu devină alcoolic graţie lecturilor şi traducerilor pe care le făcea, pentru propria-i plăcere, din textele cîntecelor lui Georges Brassens, Léo Ferré şi Leonard Cohen. Debutează cu un volum de povestiri, Lozincile de piatră, relevînd un prozator de o ieşită din comun acuitate a observaţiei şi, mai ales, excelînd în umor negru, calitate rarissimă la albanezi. Doi ani mai tîrziu, filmul pe care l-a realizat împreună cu Gjergj Xhuvani, Lozinci , a fost selecţionat la Festivalul de la Cannes, pentru Chenzina realizatorilor. Cartea a apărut în Franţa, la Editura Climats, apoi în Portugalia, Polonia şi va fi tipărită foarte curînd şi la Moscova. "La Cannes, spune zîmbind Aliçka, filmul a luat chiar şi un premiu, Premiul tineretului, decernat de un juriu format din liceeni. Sînt, aşadar, o tînără speranţă." Două zile mai tîrziu, Fatos Kongoli, romancier cu patru cărţi apărute în Franţa şi care e doar cu opt ani mai în vîrstă, va întări, cumpănindu-şi, ca de obicei, vorbele: "Da, da, Ylljet e tînăr, are timp să confirme...". În orice caz, limpede este că Ylljet Aliçka ilustrează o altă mentalitate: are proiecte bine structurate, pregăteşte un film pe care îl va regiza el însuşi (e mare admirator al italienilor, Monicelli, Tornatore, Olmi), îşi face, inteligent şi fără să devină agasant, publicitate căutînd să fie tradus şi în alte ţări, nu numai în Franţa care l-a consacrat pe Kadaré. Sîntem la Rozafa, socotit cel mai "şic" resta