"Not parking film traffic" (= Nu parcaţi, trec filme) Salonicul are mult mai puţin trafic decît Atena, mult mai puţină poluare, mult mai puţini locuitori, mult mai puţină istorie (deşi...). Are mult mai multă atmosferă, mult mai mult soare, mult mai multă mare, mult mai multe cafenele (înşirate în faţa respectivei mări, pe faleză), mult mai mult farmec - şi, evident, mult mai multe filme! De cînd şi-a mutat cartierul general în zona docurilor, cu partea administrativă, sala de presă & sălile de cinema (6 la număr) găzduite în clădirile portului, e drept că "the cobblestones on the pier are getting harder to negociate" (= pietrele de pavaj de pe chei devin tot mai greu de traversat) - cum scria, într-un şapou, neobosita Angelike Contis, reportera anglofonă a cotidianului TIFF -, dar nu e mai puţin adevărat că tocmai această localizare, atît de insolită, îl face unic. Ce altceva? Păi, ar mai fi un lucru care are, şi n-are legătură cu festivalul de film. Salonicul este singurul loc din lume unde (mai) poţi auzi pe străzi, reverberînd din difuzoare agăţate de buticuri, "antichităţi muzicale" precum "Those were the days, my friend..." (mai ştie cineva cine-l cîntă?) sau "That's amore" (Dean Martin, nu Cristiana Răduţă!); într-o zi, alergînd spre o sală de cinema (căci, pe lîngă cele şase grupate în port, mai există două, în Piaţa Aristotel), am auzit, fluierat, nemuritorul "Volare" al lui Modugno - şi, întorcînd capul, mă aşteptam să văd un individ de vîrsta mea care avea chef să zboare înapoi în timp... Ei bine, nu: "fluierătorul" era un puşti de 18-19 ani cu şapcă întoarsă şi care, în loc de rap, dance sau house, avea febleţe pentru muzica italiană a anilor '50. Cel mai bine descrie festivalul chiar anunţul din subtitlu, pe care l-am văzut agăţat în dreptul unei clădiri din port; adică, Voi ăştia, cu maşini, lăsaţi-o mai moale că p-acilea circulă filme, moşule!