Zilele trecute am stat la masă cu un pesimist. Uitasem genul, întrucît în sezonul acesta n-am mai fost la prea multe reuniuni ale societăţii civile. Acest domn, cunoscut în lumea subţire, măsura cu precizia şi pasiunea unui ceasornicar, în faţa unei audienţe selecte, dimensiunea dezastrului românesc. Probabil că ştiţi deja elementele componente: PSD-ul care pune mîna pe ţară, justiţia care judecă strîmb, presa care n-are curaj să înjure guvernul. Mesenii, între care şi cîţiva americani, au ascultat politicoşi, obisnuiţi probabil din turneele balcanice cu astfel de pomelnice ale neputinţei. După care au sugerat şi mai politicoşi c-ar trebui făcut, poate, ceva. Ce anume, nu ne-au spus în amănunt, şi, ca să fiu cinstit, nici noi n-am întrebat. Nu face să pari naiv - toată lumea ştie că nu poţi să te baţi cu ăştia. În contrast cu această atitudine, aş vrea să salut, tardiv, virtutea civică a muncitorilor de la ARO, care, acum vreo lună, au decis să pună la bătaie materialul lor biologic pentru a scoate fabrica din datorii. Adică să doneze spermă, la preţul competitiv de cinci dolari gramul, dacă am înţeles bine. Oamenii şi-au făcut socoteala că, printr-un efort susţinut al întregului colectiv de muncitori (personalul TESA, prea puţin vînjos, e scutit din raţiuni umanitare) vor ajunge să strînga destui bani pentru a continua producţia de maşini care nu se vînd. Asta dacă le mai rămîne energie pentru aşa ceva. Sigur, de aici şi pînă la reorientarea producţiei către livrarea exclusivă de spermă nu mai e decît un pas. Profitul ar putea fi atunci reîmpărţit între muncitori, iar fabrica, privatizată în sfîrşit, prin vînzarea către o mare companie biotech, singura industrie în care capacităţile de producţie încă nu depăşesc cererea. Evident, ideea de a îmbina munca cu distracţia nu e în sine o revoluţie în mediul industrial românesc. Încă de la inventarea vodcii "Motoro