Deşi nu par, eu sînt un om sentimental. Am moştenit asta de la mama. Nu şi doza existentă în fiinţa ei care poate să plîngă dintr-o dată şi să-şi smulgă părul din cap că am uitat să sun nu ştiu ce verişoară de ziua ei de naştere, aducîndu-i, care va să zică, nu ştiu ce afront. Eu sufăr pentru familia cu nouă copii de pe strada mea şi vărs lacrimi grele dimpreună cu mama lor care vine să ne ceară bani împrumut. Soţul meu a vrut să-i ajute mai concret şi pe termen lung, oferindu-se să caute să o angajeze pe fata lor cea mare femeie de serviciu la teatru. Aranjamentul n-a ieşit pentru că fata se dorea artistă, în figuraţie, visa să plîngă umăr la umăr cu actorii pe scenă, nu doar privindu-i din culise şi măturîndu-le mucurile de ţigară, aruncate neglijent în jurul scrumierei. Adevărul este că şi eu plîng la teatru cînd îi simt, epidermic, miracolul şi magia coborîte în gîndul regizoral şi în rezolvarea unei scene, în forţa şi vulnerabilitatea unui actor. Am plîns de multe ori la teatru şi am strigat "bravo" din răsputeri. Am şi fost amendată pentru lipsa de control a reacţiilor mele. De aceea, rebelă din fire, nu mai merg la premiere. E cu mult mai palpitant şi mai adevărat să vezi un spectacol cu public plătitor în sală. Acolo este viaţa! Acolo realitatea şi ficţiunea se amestecă straniu şi imprevizibil, ca şi stările, cultura şi percepţiile spectatorilor. Acolo poţi vedea oameni care se zguduie de rîs sau poţi auzi foşnetul batistelor şi zgomotul nasurilor care se suflă, cu patos, în ele. Într-o seară, după ce am constatat în faţa porţii că mi-am uitat cheile, m-am dus la teatru să recuperez alt rînd. Soţul meu avea spectacol greu şi un rol special, complex, dificil. Nu era încă pauză, n-aveam cum să dau de el, aşa că m-am furişat undeva sus, pe scări,

în sala mare a Naţionalului. Două doamne elegante, parfumate franţuzeşte îi plîngeau de milă bietului P