Mustaţa, odinioară omniprezent simbol al bărbăţiei, este pe cale de dispariţie în America. Se mai iţeşte ici şi colo, dar de cele mai multe ori în conjuncţie cu cîte o barbă. Aproape toţi americanii sînt astăzi raşi la sînge. Pe de altă parte, duşmanii noştri au mustăţi, cu toţii. Mustaţa lui Saddam Hussein, un citat clar din mustaţa lui Stalin, îl întruchipează pe inimic. O buză superioară lipsită de păr denotă francheţe, în timp ce paranteza orizontală a mustăţii cuprinde ceva ascuns şi ameninţător, ce te duce cu gîndul la minciună. Scrierea unei istorii a mustăţii ar fi un proiect de valoare pentru orice specialist în antropologie politică dornic să-i studieze traseul, de la mustaţa deprimată a lui Nietzsche, cu vîrfurile pleoştite, trecînd prin musca ţeapănă a lui Hitler, jungherul labial a lui Stalin, antena îndreptată spre cer a lui Dali (prin care dialoga cu extratereştrii), pînă la pămătuful lui Saddam (care, în reprezentările recente, pare a mişuna de arme bacteriologice). Nu sînt antropolog, aşa că o să mă menţin în aria remarcilor personale. M-am născut cu mustaţă, fapt care le-a băgat în sperieţi pe moaşele din spital şi i-a îngrozit pe vecini, cînd m-a adus mama acasă. Mama trebuia să mă iubească, asta-i era datoria, dar deseori mă trezeam urlînd de groază în inima nopţii, cînd se pleca deasupra mea cu un pămătuf plin de spumă albă. De fiecare dată ţipam, aşa că n-a răzbit să mă prindă. Din fericire, m-am născut într-o lume de bărbaţi oacheşi şi mustăcioşi, aşa că pe la cincisprezece ani am devenit anonim. Au venit apoi anii '60 şi junimea

şi-a înălţat mustăţile în semn de protest. Mustaţa americană din anii '60, dimpreună cu pletele, era un simbol al rebeliunii. Afaceriştii şi soldaţii erau raşi, pentru că aşa se cerea. Nimeni nu voia să stea fără mustaţă, dar acesta era ordinul complexului militaro-industrial. Cînd anii '60 au luat sfî