Despre Universitate se vorbeşte, de regulă, la timpul trecut - de către cei care au trecut pe acolo şi păstrează nostalgiile vîrstei - sau la viitor, de către cei mai tineri, care vor să intre. De la olimpicii la matematică cu ceva coşuri în bărbia pe care se mai văd urmele primului bărbierit şi pînă la top-modelele studente la Drept la particulară, generaţia tînără încă mai este atentă la Universitate şi rezonează încă la auzul acestui cuvînt. Încă. Le va trece şi lor, cum le-a trecut multora. La timpul prezent se vorbeşte mai rar, şi aproape întotdeauna cu dozajul de lamentaţie asociat, într-o societate în tranziţie, tuturor lucrurilor în curs de aşezare. La originea acestui număr s-a aflat - ca întotdeauna - o întrebare simplă. O întrebare ramificată, trebuie să recunosc. Ce mai înseamnă Universitatea azi? Cum se mai legitimează ea? Care mai sînt mizele sale? Mai este ea ritualul de trecere obligatoriu unei reuşite în viaţă (nu mai este; dar a fost ea, realmente, vreodată în trecutul nostru nefardat?). Ce material uman intră în Universitate şi ce material iese? Cît de necesar mai este el? Şi cît de european (sau în pas cu vremurile nostre post-moderne)? În paginile următoare, Universitatea este privită din cîteva perspective, relativ diferite. Unele pleacă de la o perspectivă istorică, altele încurajează comparatismul; dar există o preocupare comună, ce transpare - i ea s-ar putea numi

ştemere sau circumspecţie. La ora la care materialele acestui număr erau culese de la colaboratori, discuţia legată de Legea învăţămîntului superior era într-un impas notabil, prinsă undeva între varianta a 6-a a documentului (ceva mai cunoscută de către cei interesaţi) şi cea de-a 8-a, pe care ministerul a făcut-o publică părînd că vrea să o camufleze. În corpul societăţii româneşti, Universitatea este o instituţie tînără. Dar, în ciuda tinereţii, dinamismul pare în suf