Privit din cosmos cu un binoclu bun, Bulevardul Magheru din Bucureşti îl poate face pe un biet astronaut să creadă c-a greşit coordonatele. De sus, locul e la vreo două degete de întunecata Mare Neagră şi la un lat de palmă de capitalele camuflate ale Georgiei sau Uzbekistanului. La stînga, spre Atlantic, Parisul şi Londra lucesc stins, mărturie a decadenţei unei civilizaţii, care, deşi a inventat becul, nu mai poate să se bucure de el. În nordul rece şi plicticos de eficient, Stockholmul abia tresare cu cîteva ghirlande de autostrăzi reparate, uscate şi iluminate, iar spre sud, Cairo îşi trimite printre nori cîteva sclipiri ieftine, în curs de dezvoltare. Ce contrast cu uimitoarea capitală a românilor! Lumina şi căldura degajate de ea încalzesc - fără şpagă la RADET - regiuni întinse de pe Lună şi pun la lucru, la trecerea la verticală, sistemul de răcire al staţiei spaţiale. Mai mult, concentrarea de lumină de pe uliţele centrale ale Bucureştilor îngreunează, 200 de kilometri mai sus, în orbită, valoroase cercetări asupra supernovelor îndepărtate şi galaxiilor mai sărace în stele. Cu siguranţă că un ipotetic observator din alte lumi, care se gîndeşte să ne viziteze, are deja trecută în planul de zbor o aterizare în Piaţa Victoriei, cu colectare de mostre din becurile de pe Guvern. Sigur, după discuţii bilaterale cu omologii săi. De jos, perspectiva nu e mai puţin fascinantă. La capătul bulevardului, cum priveşti spre Unirea, cerul luceşte de miile de becuri care-şi aşteaptă un Alecsandri sau un Vlahuţă să le cînte nemărginirea. Lucrătura delicată a ornamentelor şi graţia cablurilor care le susţin ar fi făcut invidia unor Watteau sau Tiepolo (să nu credeţi că mă pricep, m-am uitat doar într-un dicţionar de artă, la stilul Rococo). În fine, forţa vizuală cu care decoraţiile acestea strivesc privitorul e demnă de o victorie militară asupra tuturor duşmanilor no