Un coleg îmi povestea despre un bătrîn din Maramureş care nu călătorise în viaţa lui mai mult de Baia Mare, dar care avea mai mulţi feciori răspîndiţi prin lume, la lucru. Unul, mai năzdrăvan, plecase taman în Japonia, de unde trimitea imagini şi povestiri ciudate. Intrigat, moşul îi zice, la un moment dat, colegului meu: La noi, în Europa, nu e aşa! La noi, în Europa... Din fundul lui de ţară, moşul intrase deja - în felul său - în Europa, în timp ce "ţara" se străduie încă din răsputeri să obţină această recunoaştere. Mi-a revenit în minte acest episod cînd, zilele trecute, cineva m-a întrebat într-un context academic internaţional ce înseamnă, de fapt, pentru mine - şi pentru români - Europa? Păi, că aşa şi pe dincolo - m-am bîlbîit eu cîteva minute bune în şir, fără să pot ieşi cu o imagine clară şi coerentă. Desigur, există "Europa legală", ca să spun aşa, pe cale de unificare şi despre care deţin şi eu, ca tot contemporanul, cîteva informaţii minimale şi relativ clare, insuficiente însă pentru a-mi permite să vorbesc cu nonşalanţă despre "la noi, în Europa". Este o identificare pierdută, regăsită, fragmentară, problematică. Europa construcţiei europene este încă un şantier - şi acesta cu "mai multe viteze". Paralel însă cu aceasta - practic singura avută în vedere de elitele antreprenoriale ale Europei - pare să se înfiripe deja o alta, un soi de "Europă reală", crescută nu "de sus în jos", din norme şi instituţii în căutarea unităţii, ci "de jos în sus", din practici sociale curente, ce întîmpină multe probleme dar care nu este

problematică în sine. Îmi aduc aminte, de pildă, de băiatul gazdelor mele dintr-un sat de lîngă Călan care, stînd de vorbă seara la o ţuică, îmi spune că-l bate gîndul să plece în Spania la lucru pentru cîţiva ani. Către miezul nopţii se hotărăşte brusc şi în zori e deja cu valiza în cea mai apropiată gară. Recunosc că eu,