Aş fi vrut să am un frate sau mai mulţi, iar eu să nu fiu primul, ci al doilea, al treilea etc. Aşa, fiind singurul, am devenit şi primul, şi al doilea, ceea ce este o poziţie ambiguă. Aş fi vrut să fiu al doilea în şcoală, la facultate, în profesiune etc. Locul întîi e rîvnit, e invidiat, e ţinta unor tentative de răsturnare a ierarhiei, cu sau fără violenţă. Locul întîi nu e simpatizat, cu atît mai mult cu cît e unic, în timp ce al doilea poate fi al doilea, al treilea etc., adică următorul (următoarele). Îi făceam teoria asta unei nemţoaice (în 1990); ea s-a uitat ciudat la mine: chiar te simţi bine să fii al doilea? El, germanul, a fost sau a luptat să fie primul, şi sub povara acceptată a dictaturii, dar şi după război, în democraţie. Germanul nu poate să fie al doilea. Suferă. Eu vreau să fiu al doilea ca să mă pun la adăpost de orice neplăcere. Să fie asta laşitate? Precauţie?
Iată, s-a dat publicităţii lista cu "cei mai bogaţi români". Mai sînt cîţiva. Restul: săraci şi foarte săraci. Ce bine e (zic şi Brucan, şi alţii) să existe clasă de mijloc! În epoca modernă, clasa mijlocie este esenţa societăţii şi garanţia democraţiei. Eu doresc sincer să fiu în clasa de mijloc. Mai bine decît printre cei 100 (probleme, procese etc.) sau în grupa uriaşă a săracilor. Este clar de ce. De ce? Mijlocul e crema şi, în plus, nu te plouă. Iată, încă din 1990 intuiam că e mai bine pe locul doi, adică în clasa de mijloc. Hai, domnule, încă puţin, încă un mic salt, adică încă vreo 4-500 de piese jucate (măcar jumătate cît Lope de Vega), şi hop!, mă trezesc în esenţa societăţii. Dumitru SOLOMON
Aş fi vrut să am un frate sau mai mulţi, iar eu să nu fiu primul, ci al doilea, al treilea etc. Aşa, fiind singurul, am devenit şi primul, şi al doilea, ceea ce este o poziţie ambiguă. Aş fi vrut să fiu al doilea în şcoală, la facultate, în profesiune etc. Locul întîi e
