Dl Alexandru Amarfei, medic homeopat, se ocupă de kickboxing. Este antrenor secund la clubul Orion. În privinţa sportului de care eu am auzit doar din Ally McBeal, el e tobă de carte: istorie, strategii, diferenţe, victorii, motivaţii, nemulţumiri. Aflăm de la el cîte încap într-un domeniu, care, pînă acum, nu era decît o denumire. "Este disciplina de luptă cea mai completă în privinţa "striking arts", adică sporturi de luptă bazate pe lovituri. Ca istoric, sportul are mai multe "rădăcini". Prima este în anii '60, în America şi Europa: atunci s-a cristalizat cuvîntul ca atare. Altfel, istoric vorbind, putem vedea chiar pe piramide nişte reprezentări care seamănă foarte bine cu ceea ce s-ar putea întîmpla astăzi. A existat un "trend", ca să zic aşa, care combina loviturile de braţ cu cele de picior chiar din antichitatea cea mai timpurie. Sigur că în Evul Mediu, cînd au apărut armatele de profesionişti, lucrurile au pălit un pic, mai ales că şi creştinismul a avut o atitudine oarecum adversă faţă de ele. Modern vorbind, kickboxing-ul e din anii '60." Istoria lumii se vede mai simplu prin ochi de kickboxing, mai ales că e nostim să te gîndeşti că trend-uri existau şi-n antichitate. Aflăm, în continuare, că totul se învîrte în jurul ideii de "contact" şi a variaţiunilor sale. "Atunci ajunseseră în Europa artele marţiale japoneze: luaseră, la început, un caracter de autoapărare şi, mai tîrziu, chiar un caracter pur sportiv. Era, atunci, o disciplină non-contact, în care loviturile erau simulate, oprite şi arbitrul punea capăt luptei după prima lovitură; primul care reuşea să-şi atingă adversarul cîştiga meciul. Ca atare, au fost tot soiul de situaţii aberante: de pildă, Dominic Valéra, un luptător extraordinar de bun, dar un fel de bătăuş de stradă, cunoscut în zona puţin gri, interlopă a Marsiliei, un om care putea să distrugă pe oricine cu bătaia; s-a dus pe un