Gheorghe Dinică e unul din cei cîţiva hărăziţi - Caragiu, Cotescu, George Constantin - care, muşcînd altfel din fructul cuvîntului, cu altă voluptate, cu altă ferocitate, cu altă duioşie şi alt încînt, ne-au modificat auzul, plăcutul şi păcatul. Orice actor trebuie judecat după această muşcătură a cuvîntului, a frazei, fără de care el nu-şi poate crea nici raiul spre care, săracul, ne cheamă, nici infernul spre care, ticălosul, ne îndeamnă şi nici purgatoriul obligatoriu în comedia lui divină, de este divin, de este de vină. Dinică mi-a muşcat şi mişcat sufletul de cînd l-am auzit pentru prima oară, să fie peste 40 de ani în Bucureştiul iubit, rostind trei cuvinte într-un "Troilus şi Cressida" de răscruce, cel al lui Esrig: "Urît, foarte urît!" Era - ce bizar, ce coincidenţă! - cu Moraru, şi el la debut, Marinuşul cu care avea să urce pe toate piscurile creaţiei sale, formînd un cuplu formidabil de puşlamale ale cetăţii, doi nenorociţi cu cîte o blăniţă pe ei, doi nababi ai observaţiilor, ai cruzimilor, ai inteligenţei parşive, ce mai, erau deja acasă, în capodoperă, printre vagabonzii fastuoşi ai lui Diderot şi Beckett. La tot ce bîrfeau, frecau, meditau, visau nu venea decît o fulgerătoare concluzie: "Urît, foarte urît!". Dar cum o rostea! În cîte nuanţe! Nu-i Dinică artistul care să te facă să-ţi umfli propoziţia, dar trebuie să spun că de la nici un actor (doar Caragiu, dar mai tîrziu) nu mi-a rămas, pe coaja şi creionul care sînt, o asemenea amprentă de expresie nu mai adîncă de 6 silabe, torturîndu-mi toate maniheismele în toate cele 6 zile ale săptămînii, iar în a 7-a şi mai şi. Nu exista nici o monotonie, nici un plictis, nici un fals în aceste variaţiuni inepuizabile pe o singură temă, pe un tril al diavolului, încît şi azi cred că orice studiu despre arta lui Dinică trebuie să plece de la acest atom. Bob de uraniu tratat şi îmbogăţit cu experienţa u