"Am 24 de ani şi am nostalgiile unei bătrîne de 84. Copilăria am trăit-o pe Aleea Narciselor. Eu nu am prins narcisele. Acest tărîm între blocuri a reprezentat pentru mine satul dintre universuri. Nu mi-am petrecut niciodată vacanţele la «ţară», pentru că am avut doar bunici cu alei. Nu regret. În faţa blocului MEU am împărţit acea perioadă şi acea alee cu cinci prieteni. Ocupaţiile noastre difereau în funcţie de anotimp, de starea vremii şi de descoperiri. Adunam plase întregi de castane pe care, după ce le împărţeam copilăreşte, nu ştiam unde să le ascundem. În zilele ploioase construiam bărci din polistiren pe care le lansam în cele două bălţi din parcare. Iarna era sezonul întoarcerii în timp, la arcuri şi săbii făcute din brazii Crăciunului. Vara reveneam la pac-pacul universal. Zi de zi cu aceiaşi prieteni. «Ascunsa», «prinsa», «castelul», «ţările», «raţele şi vînătorii», cowboys şi indieni din plastic, maşinuţe de fier (ele erau opusul păpuşilor pe care nu le-am prea folosit) sau schimburi de timbre (cele de Cuba erau cele mai valoroase pe alea mea) erau viaţa mea pe-atunci. Volei, fotbal sau handbal, le practicam în funcţie de campionatele aflate în curs. Niciodată nu am lăsat corcoduşele să se coacă. Lupta găsirii momentului propice pentru a fura una, fără să mă vadă tanti Croitoru de la unu, era ceea ce îmi trebuia în acea perioadă. Nu am cîştigat întotdeauna. În timpul unui meci de fotbal între cartiere, mingea a ajuns în faţa

unei maşini. Era maşina poliţiei. Ne-au confiscat mingea (termen foarte des utilizat în copilărie - cei mari confiscau lucruri celor mici) şi timp de două zile am fost convinsă că voi avea cazier. Mi se părea un preţ nedrept pentru o infracţiune atît de mică. La 24 de ani nu am cazier. Încă. Într-o zi, nenea Matei (e mort) a ieşit în faţa blocului şi a plantat patru arbuşti. Atunci, patru dintre noi (unul lipsea) ne-am a