Doamna Aurelia Mocanu mi-a luat-o înainte în a semnala (în Observator cultural nr. 144/26.11-2.12.2002, pag. 23) rezultatele unui simpozion de sculptură desfăşurat la Tulcea. Domnia sa semnează de altfel şi unul dintre cuvintele introductive la catalogul "Omul şi apa", editat de DJCCPCN Tulcea. Am acest catalog de la directorul instituţiei, dna Axenia Hogea, la cuvintele căreia nu pot decît să subscriu: "Un demers cultural de calitate este un triumf asupra actualei mentalităţi conform căreia cultura, educaţia pot fi lăsate în plan secund atunci cînd priorităţile par a fi altele. Consecinţele unei asemenea gîndiri ne agresează deja şi vor fi tot mai dramatice odată cu trecerea timpului". Tulcea a fost, din acest punct de vedere, mai mereu un astfel de triumf. Dacă alumina şi feroaliajele au mers prost, artele plastice, dimpotrivă, au mers cît se poate de bine. Taberele succesive de la Calica, de la Babadag, cu autorii locali, stau dovadă de-a lungul deceniilor de bejenie. Apa magnetică a Dunării, Delta, alteritatea aproape radicală a peisajului care le înconjură şi se revendică din ele - iată tot atîtea motive pentru ca artiştii să îndrăgească Tulcea. O fac, în mod evident, şi sculptorii de faţă, acum înşiruiţi pe faleză, între, părăginit, chioşcul de fanfară şi restaurantul hotelului Delta. Cristian Paul Bedivan propune lucrarea "Peştii adăpost", care ar putea fi citită în cheie christică (pentru că omul-cruce este ocrotit de peşte, nu înghiţit de chit, precum Iona), dacă nu ar fi, atît peşte cît şi om, prezenţi în dublet, ca Ianus. "Apa vieţii" a lui Dinu Cîmpeanu ţîşneşte de la baza pietrei, dar, în loc să o ia în sensul vizual-ascendent (dreapta-sus), pleacă invers. Izvorul devine o aripă care pare să învieze o "turbină" de piatră care încununează lucrarea. Pe Alexandru Ioan Grosu îl cunosc dintr-o colaborare anterioară în cadrul programului "Habitat şi A