Cred ca un zbor cu aerostatul e o experienta senzationala. Sunt nevoit sa-mi imaginez asta pentru ca n-am avut niciodata ocazia sa o fac cu adevarat. Nu-i nici o nenorocire, dimpotriva. La urma urmei Jules Verne n-a iesit niciodata din tara, totusi o lume intreaga calatori prin povestile lui; n-a zburat, dar ne-a purtat pe toti cu balonul, cate 80 de zile, in jurul Pamantului. Un miliardar se cazneste si azi sa incerce experienta pe pielea lui. Poate va reusi. Noua, celorlalti, ne ramane povestea. A sa, a lui Verne, a celorlalti zburatori, visatori. Misterioasa, tulburatoare, gratuita si, totusi, plina de aur. O parte din cei care-aud povestile lor le spun mai departe, iar o parte din cei ce le-or auzi atunci isi vor scutura umerii prin aerul lor launtric si vor indrazni sa zboare. Pentru mine, care visam, in copilarie, sa devin aviator sau cosmonaut, Jules Verne e la fel de important ca Vuia, Coanda sau Dumitru Prunariu. Pentru ca el m-a-nvatat cum pot cei ca mine, cei legati de pamant, sa zboare. Oriana Fallaci, care-a scris despre cei ce se pregateau sa mearga in cer, sa atinga Luna, e, pentru mine, la fel de inalta ca Armstrong. Prin Neil am atins si eu Luna cu piciorul, dar prin Oriana am pipait-o cu mintea, cu inima. Prin vorba buna pusa de ea, Luna se osteni sa ne coboare la fiecare in palma. De-atunci Luna nu mai e doar un lampadar agatat pe cer, bun la aburit fetiscanele romantioase. Nu mai e doar un cerculet luminat prin care tintesti o diploma la geografie. As incasa bucuros, acum, o corijenta la geometrie, sustinand ca Luna adevarata e patrata, patrata ca lucrarea suprematista a lui Malevici: un fel de icoana alba pe fond negru - noaptea, sau un patrat alb pe fond alb - pentru restul zilei. Si-n icoana aceea alba as putea spune celor patru colturi, simbolic, A, B, F, V, dupa Armstrong, von Braun, Fallaci si Verne. Verne a stat in casa si ne-a visat pe noi