Acum am imbatrinit.
Dar cind eram intr-a zecea, dupa ce-mi fusese refuzata „prietenia“ de catre colega de care ma indragostisem, mi-am luat prietenul cel mai bun si ne-am dus, ca barbatii, la un film „sexy-forte“, din acelea care rulau in 1990 prin tot felul de sali video private. N-am stat decit pret de o jumatate de film, pentru ca trebuia sa fiu acasa la opt seara. Suficient. Arhisuficient. Si bine. Surpriza a venit cind am reiesit in strada: toate femeile/fetele inregistrate de o privire alterata imi apareau, ca si cum ochii mei emiteau raze ultraviolete, goale. „Vedeam“ chipul si sexul, apoi zonele erogene. Era o alta lume, repede obsedanta, scabroasa in adevarul ei anatomic. Obsesia mi-a trecut de cum am intrat pe usa casei mele, dar memoria ei, pare-se, nu.
Din lectura memoriilor de sex ale lui Catherine Millet am putut afla in primul rind ce-ar vedea o fata trecuta prin aceeasi experienta avuta de mine la 16 ani. „Claude avea o pula frumoasa, dreapta, bine proportionata“; „Cind André si-a desfacut prohabul la inaltimea fetei mele, am descoperit cu mirare un obiect mai mic dar si mai maleabil“; „Pula lui Ringo era, mai repede, din aceeasi familie cu a lui Claude“ (pp. 14-15). Acest mod de cunoastere imi mai aminteste de un eseu al lui Georges Bataille, in care o floare este descrisa in termeni paradoxali, cu atributele degenerescentei, la momentul ofilirii. Atunci floarea se arata, in sfirsit, privirii analitice, lucide, cu „sinceritate“, despuiata de seductia cromatica si cochetariile odoriferante. Dupa cum exista cuvinte denotative, ca de pilda „macara“, pe care literatura le daruieste cu un „sens mai pur“, exista, sugereaza Bataille, alte cuvinte inmormintate definitiv in metafora – iar vorbitorii ar trebui sa incerce dislocarea cutumelor lingvistice si intr-un sens, si-n celalalt.
Proiectului publicistic al lui Catherine Mil
