Observatia lui Katherine Verdery, cum ca toti intelectualii romani ai epocii, "pe masura ce produceau cultura", "reproduceau ideologia nationala" este, în esenta, corecta si reprezinta o proba a politizarii de fond a culturii romanesti din perioada postbelica. In ciuda unor eforturi individuale de a depolitiza tematica nationala, ceea ce s-a reusit uneori a fost doar iesirea de sub incidenta politicii imediate, a abordarilor oficiale, a indicatiilor concrete, dar nu si evitarea ilustrarii unei idei manipulabile dinspre ambele parti, dinspre Partid si acolitii sai, cat si dinspre intelectualii care o foloseau ca un scut protector impotriva ingerintelor acestora in cultura.
Ideea nationala a fost, prin urmare, înteleasa si folosita în moduri diferite pana la opozitie. Katherine Verdery observa aceasta diferenta, însa nu insista asupra ei pentru ca interesul ei (profesional, tematic) este sa puna în evidenta mai ales convergenta gruparilor si indivizilor în a contribui la "reproducerea ideologiei nationale".
Numai ca acesti actanti convergenti nu reproduceau aceeasi ideologie nationala. Am vazut ca, pe masura ce afirmatiile si acuzatiile gruparii protocroniste se accentuau si sprijinirea lor de catre autoritati crestea, o separatie tot mai neta s-a produs între acest tip de nationalism oficializat - tot mai îngust, mai etnicist si traditionalist, mai izolationist (ceea ce e valabil în Vest si aiurea nu e valabil neaparat la noi) - si restul participantilor la dezbatere si la actul critic si interpretativ în sine, participanti care, in majoritatea lor, nu se deziceau de ideea nationala, dar refuzau politizarea ei si mai cu seama antimodernismul si antieuropenismul protocronistilor, subliniind ca dimensiunea europeana e esentiala si constitutiva culturii romane, ca dimensiunea romaneasca trebuie sa fie, la randul ei, o componenta a europenismului.
