Sunt in cartea lui Gabriel Liiceanu* mai multe motive si teme centrale, unele formeaza obiectul reflectiilor si al speculatiilor, altele sunt tratate in maniera epica, deseori sunt folosite concomitent ambele registre.
Exista astfel o tulburatoare evocare a relatiei tata-fiu, ratata, suferinda, regasita, sunt pagini profunde si incandescente despre emergenta mahalalei in noua lume romaneasca, in filigran, cu o delicatete de stampa japoneza, este desenata o iubire destramata, sunt mai multe episoade in care apar ca personaje memorabile si fara nimic encomiastic Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, bunii prieteni parizieni ai autorului, tasnesc in jerbe disperari cioraniene, strajuie in departarea apropiata a memoriei vii silueta lui Constantin Noica, sunt consemnate fericit-adolescentine momente de plin sufletesc traite in descifrarea si darea pe romaneste a gandului heideggerian din Sein und Zeit, este intoarsa pe toata fetele revelarea devastatoarei iubiri tarzii a lui Cioran pentru o frumoasa, tanara, instruita si cam unilateralista nemtoaica, se relateaza doua intalniri ale familiei regale cu "publicul", la Timisoara si Arad, razbesc din amintire scene teribile din vremea comunismului...
Flexibila, incapatoare, formula de "jurnal" adoptata de autor permite si o mare mobilitate. In cuprinsul unei scrieri de acest tip intra sau poate intra orice, cum se si intampla in Usa interzisa, de la retete culinare la consideratii despre Nietzsche si de la impresiile despre revista Plai cu boi la o intalnire cu Milan Kundera. Trecerile de la o tema la alta ori de la un subiect la altul sunt rapide, adesea bruste, fara manevre prealabile, fiindca tin sau par sa tina de inevitabila dezordine a concretului vietii. Alternanta de tonuri face, si ea, lectura pasionanta.
Autorul e cand patetic si cand glacial, cand relaxat, dezinvolt, chiar jucaus si cand
