Daca se apropie sfirsitul anului, se apropie si Festivalul National de Teatru „I.L. Caragiale“.
Desfasurat citiva ani la Iasi, mutat apoi in Bucuresti, festivalul incepe, ca intotdeauna, cu „hicuri“: multe schimbari in program, fonduri nesigure, care se deblocheaza greu. Mai ales cind unicul finantator este Ministerul Culturii si Cultelor… Inceput in ‘91 ca parteneriat intre Ministerul Culturii, UNITER si Primaria Bucuresti, festivalul a ramas intre timp numai pe spezele Ministerului si cu puterea de munca a echipei de la UNITER. „S-a organizat in conditii de front“, mentioneaza directorul festivalului si unicul selectioner, Ludmila Patlanjoglu, referindu-se pesemne la razboiul cu deblocarea fondurilor. Ca de fiecare data, evenimentul a cazut ca o bomba, nimeni nu stia ca, de doisprezece ani incoace, la fiecare sfirsit de noiembrie sau inceput de decembrie vine Festivalul National de Teatru. Asa ca si problemele, de doisprezece ani, au ramas aceleasi. Festivalul nu este un organism independent, ca atare nu are propria sa echipa si, in ajunul fiecarui noiembrie, incepe improvizatia: de la echipa de selectie si criteriile ei pina la regulile de ordin intern necesare pentru functionarea oricarui festival.
Si asa, facut pe ultima suta de metri, festivalul a inceput totusi. Structura ultimilor ani se pastreaza intacta: o sectiune oficiala, un off caruia i se alatura un off-off si fenomenele conexe spectacolelor – colocvii, dezbateri, lansari de carte. Din declaratiile facute la conferinta de presa reiese ca trei directii au fost urmarite de directorul artistic, Ludmila Patlanjoglu, in organizarea festivalului si in selectia spectacolelor. In anul deja tabacitului Caragiale, festivalul a inceput, fireste, cu dorinta de a readuce in atentie piesa romaneasca din diferite epoci. De aceea, debutul a fost facut, simbata 30 noiembrie, la Teatrul National, cu O
