Între unele sinonime, alegerea e de multe ori greu de justificat şi de explicat. Mai ales în cazul unor pronume, adverbe, conjuncţii cu valori identice, regulile de uz aşteaptă încă să fie formulate. Chiar în afara îmbinărilor fixe, a structurilor speciale, rămîne impresia că, de exemplu, adverbele mereu şi totdeauna nu sînt perfect sinonime. O sursă a diferenţelor poate fi nivelul conotativ, stilistic, în care intră în grade minimale distincţii de tipul colocvial/cult, arhaizant/modern. Nu e indiferent nici factorul eufonic: unele secvenţe sînt evitate, în genere sau în anumite contexte, din cauza formei lor sonore. Dincolo de toate acestea, e probabil să intre în discuţie, în cazul adverbelor, nuanţe aspectuale: accentuînd caracterul repetitiv sau durativ al unei acţiuni (în cazul mereu / totdeauna această ipoteză mi se pare demnă de luat în consideraţie). De obicei dicţionarele noastre nu indică asemenea deosebiri, iar proba contextului, verificarea compatibilităţii, e de multe ori neconvingătoare. Fenomenul are însă şi un alt aspect: pe cît sînt de greu de disociat la nivelul global al limbii asemenea raporturi sinonimice, pe atît de simplu funcţionează ele în uz, în vorbire, în stilurile individuale. Probabil că fiecare dintre noi a observat la un moment dat, într-o vreme ascultîndu-şi profesorii, eventual urmărindu-şi propriul scris sau al persoanelor cu care poartă o corespondenţă mai frecventă, că există opţiuni ferme şi inconştiente, de folosire încăpăţînată a unei forme şi nu a alteia. Avantajul textelor în versiune electronică e că ne permite să verificăm foarte uşor asemenea intuiţii.

Care este, de exemplu, specificul folosirii adverbelor - puternic înrudite prin formă, prin elementele din care sînt compuse, aproape ca nişte variante ale aceluiaşi cuvînt - adesea, adeseori, deseori ? (Nu am luat în discuţie variantele ades şi adese, cl