De cîţiva ani, Centrul de Studii Central şi Sud-Est A Treia Europă de la Timişoara scoate, sub acelaşi nume, o revistă, al cărei număr 5 pe 2001 a apărut în mai anul acesta. Numărul e dedicat Ungariei, cu o atenţie specială acordată maghiarilor din România, volumul oferind şi rezultatele unei anchete la care personalităţi aparţinînd celor două zone lingvistice răspund la întrebări despre relaţiile dintre culturile română şi ungară, despre implicarea în aceste relaţii şi experienţa proprie în cealaltă cultură. Printre cei chestionaţi sînt traducători ca Anamaria Pop, Vallasek Júlia şi Paul Drumaru, critici literari precum Carmen Muşat, Mircea Martin şi Balász Imre-József, scriitori ca Mircea Cărtărescu, Szonda Szabolcz şi Demény Péter, care cred, toţi, în virtuţile comunicării în înţelegerea celuilalt, în toleranţă şi accesul la cunoaşterea aproapelui prin familiarizarea cu literatura şi, în general, cultura acestuia. Inevitabil, rezultatul unei asemenea anchete nu poate fi decît unul corect politic, în care se deplînge lipsa traducerilor reciproce şi a sintezelor - de istorie, literatură, critică, şi se speră în ameliorarea situaţiei, ceea nu înseamnă totuşi că răspunsurile celor intervievaţi sînt mai puţin, să spunem, nuanţate: dacă scriitorii români se manifestă cu detaşarea celui aparţinînd unei culturi majoritare, cu o identitate conturată şi relativ sedimentată, cei de limbă maghiară au încă un sentiment al cetăţii asediate, zbătîndu-se între pericolul asimilării româneşti (într-o altă carte editată de Polirom, Travers, se pune, de exemplu, problema transformării maghiarei vorbite în Transilvania într-un dialect de circulaţie restrînsă, rupt dramatic de limba literară) şi dorinţa unei integrări de factură proprie în cultura ungară de peste graniţă.

O parte foarte interesantă a volumului publicat de a A Treia Europă o reprezintă "dosarele" Est