Îmi pun capul pe pernă şi-l simt galben şi grăbit. Nu te grăbi, nu te grăbi, nu te grăbi! spune cineva dinăuntrul meu şi atunci ştiu că răsare astrul insomniei; îşi trage lent carnea poroasă pe nas, o prizează direct din mine. Şi se îmbată. Şi începe să se clatine.
E mare, soarele insomniei, cît un ochi de lanternă conspirativă. Roşu,verde, oranj, albastru, mov. încape numai bine sub mantaua pleoapei. Şi e atît de fierbinte, încît cristalul creierului începe să se scurgă moale peste frunte în jos... O meduză! mai pot gîndi pipăindu-i tentaculele tulburi care mi se încrucişează peste faţă.
Parcă înot ca un neştiutor al înotului.
Cu creierul meu androgin.
Cu "animalul inimii".
Şi carnea fără memorie.
într-o noapte ca o plută de
cupru în derivă pe un
îngust canal al morţii.
Mă grăbesc: murmur, cu faţa în sus şi ochii închişi, rugăciunea transformată într-o piatră lucioasă de cît am bătut-o, parcă de sute de ani: "Doamne, Doamne, ceresc Tată..." Lovituri scurte şi dese de degete - ale cui? - se abat peste obraz ; pleoapele-mi sînt forţate (cum le forţam eu demult pe ale mamei, să nu adoarmă, să nu mă lase astfel singură) şi lumina lanternei roşii se strecoară furtiv în marsupiile irişilor rugoşi; mă răstorn pe burtă, ascunzîndu-mi capul sub pernă. Soarele acela se caţără cu tentaculele lui de păianjen, se lasă cu toată greutatea pe grumazul meu, sufocîndu-mă; dintr-o răsucire bruscă, îl sparg în mii de ţăndări şi, cu ochii larg deschişi, mă întorc pe partea dreaptă, cu genunchii la gură...
Pe peretele din faţă, carnagiul luminii portocalii a lămpilor de afară. Lumina portocalie nu îmbătrîneşte. Şi nu tace. Nici greierul nu tace: ţîrîitul lui e bătaia de inimă a unei fîntîni adînci. Transformă pămîntul într-un yo-yo infantil care se îndepărtează şi se apropie ela