Barrie

Cînd a poposit pentru prima oară - acum două decenii - pe meleagurile noastre, Barrie Webb nu ştia mai nimic despre muzica românească. Au urmat, cu obstinaţie, nenumărate vizite, concerte, recitaluri, stagii, amoruri... A dirijat cam tot ce înseamnă orchestre simfonice româneşti, a sclipit în festivaluri de muzică nouă, a constituit un model pentru tinerii noştri instrumentişti, astfel încât a ajuns să ne suporte pe deplin cu toate erorile şi defectele noastre. Mai mult, Barrie ghiceşte totdeauna când este nevoie de el, iertându-ne slăbiciunile ori tratându-ne cu îngăduinţă când suntem în cofă şi cu francheţe când ne aflăm pe val. Iar noi îi povestim deopotrivă izbânzile şi înfrângerile, adoptându-l ca pe unul de-al nostru, cu care uneori ne lăudăm ori ne sfiim, alteori ne confruntăm sau ne pizmuim. Aproape am uitat că este englez, că statutul său de profesor de dirijat şi de compoziţie la Universitatea din Huddersfield (unde funcţionează una dintre cele mai importante facultăţi de muzică din lume) este intim legat de spiritualitatea britanică, în sfârşit, că magnitudinea renumelui său de interpret faimos (poate cel mai mare trombonist de la Vinko Globokar încoace) este relevabilă în bună măsură unui spaţiu geografic deosebit de bogat în ospeţe artistice la care vin să se înfrupte mare parte din corifeii protipendadei legislativului şi executivului muzicii contemporane. Or, probabil că Barrie însuşi ne-a făcut amnezici la toate aceste realităţi, amintindu-ne în schimb să ne cruţăm reciproc interesele şi să ne cultivăm schimburile de bune oficii. Şi dacă - vorba lui Voltaire - "cei răi au complici, voluptuoşii au tovarăşi de desfrâu, interesaţii au asociaţi, politicienii au partizani, omul comun şi leneş are relaţii, iar prinţii au curteni, doar virtuoşii pot avea prieteni". Şi se pare că muzica românească este într-un anume fel virtuoasă, de vreme