Libertatea înseamnă a nu fi sclavul nici unui lucru, nici unei necesităţi, nici unei întîmplări; a coborî soarta pînă la tine"

(Seneca)

În marea majoritate a cazurilor scriitorii noştri care au întreţinut un comerţ cu comunismul au adoptat o atitudine decepţionantă. Dacă n-au aşternut tăcerea deplină asupra compromisului, s-au străduit a monta fel de fel de eschive, de explicaţii oblice, de sofisme care n-au exclus nici intrepida tentativă a etalării unei "opoziţii" evident mult exagerate, dacă nu inventate de-a binelea. De la "amintirile deghizate" la o greu credibilă religiozitate retrospectivă, ne-au oferit spectacolul unei pitoreşti iresponsabilizări. Unii n-au şovăit a-şi susţine în continuare crezul, măcar prin pledoaria pentru pretinsul "umanism" al programului afişat de propaganda totalitarismului roşu care, în felul acesta s-ar fi dovedit "superior" nazismului. La antipodul tuturor acestora se situează dl. Mihai Şora. Figură de prim-plan a culturii româneşti contemporane, d-sa n-a fost niciodată un - horribile dictu - proletcultist sau "realist socialist", ci, în tinereţe, doar un vag gauchist pe meridiane galice. Volumul d-lui Şora, Du Dialogue intérieur. Fragment d'une Antropologie Metaphysique, editat la Gallimard, în 1947, i-a provocat un regret, transpus în textul intitulat Cuvînt după o jumătate de secol, care a însoţit traducerea românească a scrierii, apărută la Humanitas, în 1995. Este republicat în cartea de dialoguri cu filosoful, realizată de Sorin Antohi, Mai avem un viitor?, care ne prilejuieşte comentariul de faţă. Exemplaritatea conştiinţei etice a d-lui Şora, o conştiinţă de astă dată la vedere ("Transparenţa este prima bază a eticii", declară d-sa), îl îndeamnă a se "disculpa" pentru o "rătăcire" mult mai puţin sesizantă decît a foarte multora şi totodată a supune unui examen extrem de pertinent fenom