Ei, o făcurăm şi pe asta!" Omul din faţa mea e pensionar, zâmbitor şi peremist. Fiecare din cele două camere ale micului său apartament conţine câte o fotografie uriaşă a lui Vadim, idolul îmbrăcat în cămăşi bicolore. E seara lui 21 noiembrie 2002 şi ne aflăm pe palierul blocului. El coboară, eu urc (nici un fel de metaforă!). în timp ce-mi caut cheile, îl urmăresc tăcut cu privirea. Continuă să zâmbească. Un zâmbet mai puternic decât obscuritatea densă de pe scara de bloc. în fine, dibui cheile, pierdute pe fundul genţii-sac. Cu toate că ştiu la ce se referă, trag de timp: "Ce spuneaţi c-aţi făcut, domnu' Pintea?" "Păi, intrarăm în NATO!" Deşi ardelean, dl Pintea foloseşte cu obstinaţie perfectul simplu. Vreo sechelă din vremea când, transmutat la Timişoara din satul său din Apuseni, tremura în faţa şefilor olteni - tradiţionalii stăpâni ai oraşului de pe Bega. De altfel, am observat că pentru mulţi ardeleni suprema formă de evoluţie lingvistică este oltenizarea!

Nu ezit să intru în jocul lui: "Bine, bine, intrarăţi, dar ce-o să faceţi de-cum înainte? Că domnu' Bush nu prea-l are la inimă pe tribunu' dumneavoastră!" Ca orice posesor al adevărului ultim, domnul Pintea mă contrează: "Ei, astea e aranjamente politice! Nu văzurăţi cum se gudură americanii pe lângă cubanezi? Că doar n-o fi domnu' Vadim mai rău decât Castro!" "N-am de unde şti! Dar dacă, totuşi, dă mână liberă guvernului să scape de el? Că prea e prieten cu Saddam şi cu Gaddafi..." Mă pregătesc să răsucesc cheia, ca după un smash decisiv la tenis. Dar dl Pintea e mai tare decât credeam: "Dac-o fi şi-o fi, ne-om întoarce la domnu' Iliescu!"

Intru în casă, scurtcircuitat de intensitatea revelaţiei induse de bonomul peremist: toată filozofia e să ştii să optezi! Prin uşă îi mai aud, dublată de paşii apăsaţi, vocea îmbogăţită cu o nuanţă meditativă: "Drept îi că