Cu aproape două luni înainte de scurta vizită a lui Mrs. President şi "nevasta" în România şi, fără nici o legătură cu acest eveniment, mă aflam pe aeroportul Otopeni, atîrnată de barele argintii din faţa uşilor cu senzori, la "Sosiri", iţindu-mi capul spre panoul electronic pe care aterizările se succedau cu o viteză condiţionată de obişnuitele intîrzieri, 25, 35, 45 de minute. Ţineam în mînă o coală de hîrtie pe care scria "Multicultural meeting" şi nu credeam că mi se întîmplă mie aşa ceva. Mă simţeam bizar: pe de-o parte, ca într-un film american, mai mult sau mai puţin comercial, scena care se repetă la infinit, cu fata singură la aeroport şi cu pancarta albă, inscripţionată cu "Welcome John!", cine o fi John?, hai să vedem..., suspansul secvenţei etc., pe de altă parte plină de o emoţie vie pe care aeroportul mi-o "împrumută" în general... în două ore poţi să ajungi la Paris sau la Roma, cîtă libertate îţi pune la dispoziţie acest banal Otopeni! M-am liniştit brusc: alături de mine se aflau doi tineri în costume impecabile, care desfăşurau un ditamai cearceaf pe care scria: "Mary & Charles Wide - flower design, the Perfect Garden S. A... wellcome!". Cei doi nu se simţeau deloc stînjeniţi, de ce m-aş fi simţit tocmai eu?! Nu puteam să fumez în aeroport şi avionul avea întîrziere 30 minute... În sfîrşit, mulţimea se scurge cu bagaje cu tot prin uşile cu senzori, iar eu îi bag sub ochi "multicultural meeting" fiecărui călător care îmi pare mai debusolat...

Sosirea Obişnuitele formule de salut din manualul de engleză, clasa a VI-a, nu lipseşte tradiţionalul "How do you do?" care de obicei nu aşteaptă vreun răspuns, dar e british şi "dă bine". Sînt şase, sînt destul de vesele după douăsprezece ore de zbor, sînt destul de tinere, îşi cară după ele bagajele cadrilate cu rotiţe, scriu in US, în timpul liber şi nu numai, poezie, proză, eseu şi au venit în Ro