Apa e netedă şi se varsă în est, pe furiş. Dimineaţa, la "rapidă", părăseam răsăritul voluptuos, pentru că neobturat de nici un relief erectil, doar salcîmi şi vapoare şi paseri şi casele vechi. Care se scufundă, oricum, în nisipul abia mişcător, apa urcînd în fundaţii, în unanima dizolvare: decrepitudinea ca ipostas al firii colective. Marea e aproape departe. De la căminul garnizoanei se-aude cum bate cu furie-n ţărm: mai ieri îl depunea, fraged mîl, azi îl recheamă la sine. Înainte se îndepărta marea, acum se apropie. Porţile de Fier I şi II i-au surpat Deltei expansiunea spre est, curenţii acum o tîrăsc îndărăt în Okeanos. Cum e oraşul? Bizar. Faleza: o linie dreaptă, proiecţie parcă a planului în care se mişcă şi soarele, vag. Nu e destulă realitate, pentru o compresie în textul de o pagină. Spre norocul meu şi al oraşului, avem a ne agăţa de Tulcea, de la carele toate, putem zice, depand - între două crivăţuri. Iată, în vreme ce scriu, dinspre far se roşeşte orizontul. Riscante combinaţii, am zice, de culori care ţin piept peisagiului post-industrial: ne vorbesc, adică, mai mult despre pictura de şevalet realist-socialistă (deşi parcă nici înţelegerea întregii localităţi în termeni de instalaţie nu e tocmai de lepădat!). Şi cimitirele: cel englezesc - celtoid, pătimaş uneori. Printre rugii de măceş zorim încă palide, victoriene chipuri: beloved daughter or wife; îndrăgostiţi veniţi să se sinucidă taman aici, la capătul lumii, în drojdia lumii. Aici dorm împreună neîmpăcate etnii. Unele sînt cu totul mutate, dacă e să judecăm după cîte o ruină de biserică; în schimb, biserica ortodoxă interbelică se reface, mult colorată faţă de original. Jean Bart s-ar rătăci în Sulina de azi: canalul ce străbătea oraşul a fost colmatat, sînt maşini, sînt blocuri (teribile!) pe faleză, iar casele cele vechi dispar una cîte una. Numele lui este astăzi firma unui B&B cor