Discursurile politicienilor noştri aduc aminte de faptul că există, la noi, o tradiţie multiseculară a faţadei, a simulării şi a disimulării oportuniste. Sigur, E. Lovinescu avea dreptate să spună, acum 80 de ani, că simularea modelelor externe sfîrşeşte prin a stimula asimilarea lor locală. Modelul bizantin, care a durat cîteva secole, a avut suficient timp să fie asimilat mai în profunzime, la nivelui "duratei lungi" a mentalităţilor colective. Modernitatea democrat-liberală europeană nu a apucat să fie însă bine asimilată din cauza derivei autoritariste ce a premers celui de al doilea război mondial şi a comunizării ulterioare. Modelul sovietic al democraţiei populare (ulterior, "socialiste" în varianta "naţională" a regimului) a stimulat ceea ce a stimulat, reciclînd, de fapt, vechiul model despotic, iar cel democratic american, infiltrat prin fisurile celui dintîi, a întîlnit o Românie devastată de traume identitare şi halucinată de aşteptări maximaliste. Ceea ce a crescut în schimb, ca o buruiană, pe ruinele vechilor utopii, a fost spiritul plebeu al mahalalei şi mafiotismul generalizat. O imagine patetică asupra situaţiei o avem privind la ce se află în spatele Casei Poporului (pardon, Palatul Parlamentului!), al "Centrului Civic" şi al Bulevardului Victoria Socialismului (pardon, Bulevardul Unirii!): locuri virane, munţi de pămînt, case scăpate de furia demolărilor lui Ceauşescu. Astăzi, faţadele uniformizante, de beton, încep să fie "plombate" cu firme de sticlă şi oţel; un colaj "postmodern" şi un alişveriş "balcanic"... ce se "reflectă" şi în discursul politic actual. Dacă în perioada comunistă discursul politic era asemenea unui geam de sticlă opacă, astăzi el e asemeni unei ferestre aburite şi, pe alocuri, ciobite. Însă "limba de lemn", ale cărei aşchii le întîlnim la tot pasul, nu e decît un accesoriu al aceleiaşi tradiţii "bizantine" a simulării