Se întîmpla acum doi ani, tot cam pe vremea asta. Începea o iarnă ciudată: cu mult frig, dar cu zăpadă tîrzie, ce avea să cadă abia de Revelion, ca un deznodămînt, deşi firesc, neaşteptat. Şi se încheia un sezon electoral ciudat, care ciudat pornise încă de cînd Emil Constantinescu îşi declarase forfait-ul: nici o regulă nu mai părea sigură, nici un rezultat cu adevărat previzibil. Partidele şi candidaţii cei mai mediatizaţi păreau că-şi fac antireclamă fără voie, bugetele cele mai mari de media păreau înadins să scoată scorurile cele mai slabe (pe cînd cei ce aveau să cucerească locul secund abia dacă lipiseră niscai afişe prin teritoriu, iar pe TV rula un spot de cineclub). Nici aritmetica nu mai părea ce-a fost. Un fel de virus al închipuirii mai-mai că-i făcuse pe trepăduşii politici ai vremii să calculeze şanse de cîştig pentru succesorii lui Constantinescu crescînd proporţional cu numărul acestora! Iată prin urmare patru, chiar cinci prezidenţiabili înghesuindu-se, cu aproximativ acelaşi mesaj, pe aproximativ aceeaşi zonă a spectrului politic, toţi ţintind la acelaşi 50% şi ceva. Panouri galbene cu lozinci albastre combătînd panouri albastre cu lozinci galbene. Panouri cu vorbele lui Isărescu aşezate în maniera exerciţiilor "modulare" de limba engleză. Apoi, la cîteva săptămîni, ditamai semiprofilul lui Isărescu îngheţat în efigie. Apoi, la încă niscai săptămîni, aceeaşi efigie isăresciană, cu fason imperial, împopoţonată cu graffiti-uri chipurile spontane, ale unor pretinşi susţinători din mulţime: "e un meseriaş bă, e marfă gagiu'" etc. Inflaţia de sondaje dădeau variaţii abrupte, unele neverosimile, altele amăgitoare de-a dreptul. Pe cine să crezi? Pe cine să asculţi? Analiştii parcă priveau prin ocheane inversate. Spin doctor-ii de ocazie (neamuri, prieteni, colegi de bufet parlamentar) se comportau precum croitorii ipocriţi fată de "noile haine ale