Această poveste este dedicată doamnei Lia-Liutza, personaj non-fictiv care - înaintea oricărui political scientist de la noi sau de aiurea, înainte de New York Times şi Washington Post - a zis aşa: la toamnă NATO scrie pe noi, să nu ziceţi că nu v-am spus. Asta se întîmpla pe la sfîrşitul lui ianuarie, pe cînd din ţară Armagedon II făcea ravagii mai mari decît gripa. În vremea aceea la Chişinău se demonstra pentru limba română, contra guvernului Tarlev şi contra ordinului 409 din august 2001 al Ministerului moldovean al Învăţămîntului, prin care limba rusă devenea obiect de studiu obligatoriu începînd cu clasa a II-a primară. Dincolo de ocean, National Security Council american se întrunea în şedinţă extraordinară, pentru a stabili statutul membrilor reţelei Al Qaeda aduşi la Guantanamo Bay - sînt ei prizonieri de război sub acoperirea Convenţiei de la Geneva sau sînt nişte terorişti ce merită trataţi ca atare? În fine, tot pe atunci 400 de români umpleau la Bucureşti piaţa din faţa Oficiului naţional pentru recrutarea şi plasarea forţei de muncă. Întîmplător, piaţa se numea Valter Mărăcineanu, de la eroul Independenţei naţionale; deloc întîmplător, tot un soi de independenţă - mai personal-financiară - doreau şi respectivii români, ce urmau să facă în sens invers, din 15 februarie, drumul parcurs altădată de împăratul Traian cel născut în provincia spaniolă şi responsabil de aducerea Daciei în Europa latină. Cum ştie orice şcolar, Traian rîvnise la sarea, aurul şi mierea Daciei; urmaşii săi din Piaţa Mărăcineanu rîvneau la căpşunile Spaniei şi la ceva euro după cules. Ei bine, într-una din acele seri eram părtaş într-un conciliu ad hoc de geopolitică desfăşurat în jurul unei mese ovale din lemn de Canada franceză; dacă mai ţin bine minte, totul plecase de la un film în care Nicolas Cage făcea pe căpitanul Corelli şi cînta la mandolină, cineva şi-a adus amint