În primele luni după decembrie '89, televiziunea liberă era dominată de ştiri şi de transmisii în direct de la mitinguri: pe atunci se întîmplau multe, astfel încît stăteam cu toţii şi aşteptam să se mai întrerupă vreo emisiune pentru a afla, în direct, care mai e situaţia în ţară. Pe măsură ce lucrurile s-au mai calmat, televiziunea a început să ne livreze emisiuni în formatele clasice, telejurnalele au intrat în matca lor normală, iar întreruperile pentru a transmite în direct evenimente importante pentru ţară au fost tot mai rare. Au devenit, în schimb, tot mai populare talk-show-urile. Preistoria talk-show-ului românesc liber ar putea fi plasată, cred, în transmisiunile în direct de la lucrările vechiului CPUN: era prima dată, după decenii de discurs unic, cînd puteam vedea pe viu, pînă tîrziu în noapte, exprimarea - colorată, zgomotoasă, uneori violentă - a unor opinii diferite, iar în rolul de moderator se afla chiar preşedintele Ion Iliescu, care conducea atunci lucrările gălăgiosului for democratic. Talk-show-urile politice propriu-zise au apărut mai tîrziu şi s-au înmulţit rapid, în acelaşi timp cu multiplicarea posturilor TV: în anii 1996-1997, aproape zilnic, după ora zece seara, puteai "să dai ochii" printr-un simplu zapping cu aproape tot guvernul Ciorbea, împărţit între TVR şi noile televiziuni private, dezbătînd cestiuni arzătoare pînă după miezul nopţii. A fost, cred, "epoca de glorie" a spectacolului de vorbe: datul cu părerea în direct a reprezentat multă vreme un mod de a ne consuma tăcerile de decenii şi o alfabetizare în domeniul delicat al diversităţii opiniilor. Şi pentru politicieni, care uneori se ciondăneau penibil în faţa camerelor, şi pentru noi, telespectatorii, care chibiţam nervoşi de acasă, din fotolii. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, multe talk-show-uri au dispărut, au apărut altele noi, iar genul în sine pare să nu ma