- Da' unde te crezi, la Billa? De obicei, o revoluţie cumsecade îşi devorează copiii. Fără pîine, în sos Gulag, serviţi proaspeţi pe ghilotină sau pur şi simplu lăsaţi la fezandat în puşcării. Imediat după deces, ei devin eroi ai respectivei revoluţii, adică au dreptul la statuie, nume de stradă, poză în cartea de istorie şi mustăţi pe aceeaşi poză, desenate de copiii unor generaţii veşnic nerecunoscătoare. Ei bine, acesta e cazul clasic. Mereu atipică, România propune astăzi lumii eroul viu şi nevătămat. Eroul care, la fel ca pisica, şi-a dat una dintre vieţi pentru victoria revoluţiei, însă a mai rămas printre noi cu celelalte opt, ca să ne miaune la geam de 21 decembrie, niciodată mulţumit de devoţiunea - şi cash-ul - la care îl îndreptăţeşte o săptămînă petrecută pe stradă acum un deceniu. Sigur, răniţii în revoluţie merită tot ajutorul pe care îl putem da. La fel şi urmaşii celor morţi atunci. Însă ei, în trista lor modestie, n-au să ne ceară prea multe. În locul lor s-au instalat purtătorii de cuvînt ai mişcării, bătăuşi şi burtoşi, proprietari de terenuri primite gratuit, îndreptăţiţi la credite şi magazine, posturi în guvern şi respectul veşnic al naţiunii laşe. În spatele lor se mişcă în ralenti - nu-i lasă greutatea destinului patriei de pe umeri - industriaşii revoluţiei, cei care au vîndut cîte unui partid loialitatea organizaţiilor în schimbul legitimaţiilor în alb, negustorite şi ele mai departe altor eroi porniţi la lupta cu fiscul şi poliţia. Aceiaşi care au organizat, la cîţiva ani după 1989, revoluţia de la Călăraşi sau Mizil (numele de oraşe sînt imaginare) şi care ne-au confiscat nouă, celorlalţi, orice drept moral asupra evenimentelor. Se ştie, copiii revoluţiei sînt ei. Noi sîntem doar, în cel mai bun caz, urmaşii telespectatorilor. Şi totuşi, luptătorii din decembrie nu sînt primii români care şi-au riscat viaţa pentru ţara lor. Nici n-