Democraţia nu înseamnă numai sistem de guvernare şi decizie politică; democraţia este şi un mod de a comunica opţiuni. Politica vorbită a perioadei postcomuniste ne arată cît de imprevizibile şi surprinzătoare pot fi pîrghiile dintre opţiune şi comunicare.

Argumentarea unei decizii politice - după atîţia ani în care nici o hotărîre nu a trebuit vreodată să fie explicată şi în care multe dintre cuvintele de astăzi erau interzise (vezi articolul lui Valeriu Negru) - pare să fie un exerciţiu complicat pentru politicienii de astăzi. De exemplu, din discursurile despre Uniunea Europeană, cei mai mulţi români au înţeles doar că integrarea "e de bine" şi că, dacă "intrăm" în UE, o să trăim ca în Germania. Asta, pe de o parte, pentru că aleşii nu au explicat niciodată care sînt costurile integrării, iar pe de altă parte, pentru că discursurile euroscepticilor au rămas în surdină. E adevărat, nici europenii nu ştiu prea multe despre Uniune, aşa cum observă Ruxandra Ivan. NATO este o altă necunoscută: toţi vrem NATO, dar atunci cînd lucrurile s-au inflamat (vezi intervenţia NATO din Serbia), puţini români au fost de acord cu decizia guvernului de a susţine alianţa. Distanţa dintre percepţie şi realitate este - ne-o demonstrează sociologul Mircea Kivu - uriaşă. Discursul de faţadă, disimularea, evitarea acţiunii propriu-zise şi a argumentării adevărate prin superficial şi vag sînt alte trăsături ale politicienilor români de astăzi. Lipsa de conţinut a discursului (vezi articolul lui Paul Cernat) şi retorica adaptată la conjunctură sînt surse ale unei culturi civice cu totul particulare, pe care cetăţeanul nu o înţelege, dar o asimilează ca atare . Limba de lemn şi corespondentul ei, "urechea de lemn" - depistat de Valentin Gorea în interviul din pagina 20 - sînt locuri comune ale sferei publice de pretutindeni şi o unealtă în slujba vagului şi a disimulării. Aceas