Tensiunile interne din UDMR reprezintă un pericol mai grav decît simpla păruială între nişte politicieni şi ameninţă nu doar stabilitatea Uniunii, ci chiar stabilitatea României. Pacea dintre români şi maghiari este un succes al acestei epoci, iar pasul logic următor ar fi definitivarea sa prin instituţii de împărţire a puterii între cele două etnii. Faptul că România şi Bulgaria au rezolvat paşnic problema etnică este acel gen de evoluţie pozitivă la care occidentalii renunţaseră să mai spere. Cînd sînt sinceri şi vorbesc într-un cadru neoficial, ei recunosc că se aşteptau la alte Iugoslavii, mai ales după ce păţiseră turcii din Bulgaria pe vremea lui Jivkov şi după ce la Tîrgu-Mureş se desfăşuraseră primele violenţe interetnice în Europa de Est post-comunistă. Acest succes revine permanent în rapoartele de analiză regională, chiar şi acum, la şase ani după ce partidul maghiarilor din România a intrat la guvernare. Observatorii cotidieni ai politicii româneşti, jurnaliştii şi politicienii pierd din vedere acum importanţa momentului de atunci, iar atmosfera inflamată a "patrulaterului roşu", cînd UDMR era cvasi-oficial considerat anti-statală, pare istorie. Detensionarea etnică a fost primul pas important pentru intrarea în categoria statelor considerate "pe drum", departe de ceea ce este acum zona gri a Macedoniei, Moldovei, Bosniei şi a întregii foste URSS, cu excepţia balticilor. Pacea din 1996 cu maghiarii a fost reconfirmată prin protocolul dintre PDSR şi UDMR în 2001, care prelungea accesul maghiarilor la putere, ca principală garanţie că nu vor mai avea gînduri separatiste. Practic, se conturează încet-încet un model "consensualist" de împărţire a puterii între români şi maghiari. Alina Mungiu-Pippidi a susţinut această teorie în lucrarea "Transilvania subiectivă" (Humanitas, 1999), unde constata că soluţiile "clasice", modelul hegemonic şi cel federal,