Trăiau odată, într-un sat (global?), nouăsprezece fraţi, fraţi buni, care se iubeau unul pe altul, ca adevăraţi fraţi, ca fiii unei mame destoinice. Unul era admirat pentru casele arătoase, pentru vitele grase, pentru căruţele solide şi împodobite, pentru caii voinici, pentru averea frumuşică. Altul era admirat pentru mintea-brici pe care o avea, pentru capacitatea de a imagina fără margine, de a povesti fermecător, de a-i cîştiga pe oameni de partea lui. Alt frate era simpatizat pentru copiii lui reuşiţi, altul pentru hărnicia nevestei sale, altul pentru viteza cu care fugea, întrecîndu-i pe ceilalţi, altul pentru dărnicia lui, altul pentru modestia sa, altul pentru puterea lui, altul pentru şiretenia lui, altul pentru cinstea lui, altul pentru scrisul său caligrafic şi... habar nu am ce calităţi mai aveau, căci toţi aveau calităţi adevărate, erau dăruiţi de Dumnezeu cu de toate şi cu mai nici o hibă. Cam cum am vrea să fim fiecare dintre noi, dacă n-am fi cam ticăloşi pe ici, pe colo. Nu numai că fraţii se iubesc ca fraţii, dar fraţii ştiu să se organizeze exemplar. Dacă sînt atacaţi de duşmani, ei fac faţă în mod glorios, fiindcă sînt solidari, dar şi pentru că îşi repartizează o porţiune de front, în funcţie de calitatea fiecăruia. Unul foloseşte puterea proprie, altul utilizează mintea, altul viteza, altul cinstea, altul şiretenia, altul scrisul caligrafic. Cel mai bogat dă bani (nu poţi cere de unde nu a dat Dumnezeu), aşa că el le oferă celorlalţi fraţi bani, în timp ce frăţiorii îşi pun la bătaie calităţile dominante. Armonie deplină. Egalitate desăvârşită. Şi ies întotdeauna învingători. De ce sînt nouăsprezece fraţi? De ce trăiesc într-un sat globalizat? De ce toţi fraţii au calităţi? De ce unii fraţi sînt bogaţi şi alţii săraci? De ce mi-a trecut prin cap o poveste atît de lipsită de verosimilitate? Dumitru SOLOMON

Trăiau odată, într-un sat (