În filmul Fitzgerald / Last Call (Hallmark), îl vedem la un moment dat pe F. Scott Fitzgerald (Jeremy Irons) gustînd din crema de ciocolată pe care şi-a preparat-o şi apoi făcînd un gest de triumf, ca un suporter a cărui echipă a înscris. Îl mai vedem dansînd cu Sheilah Graham, femeia de care a reuşit cît de cît să se lipească, după sfîşierea de Zelda, şi în casa căreia a murit, pe 21 decembrie 1940. Ce altceva mai face Fitzgerald, pe o bună parte din durata acestui film? Poftim? Cineva a spus că bea? Da, şi asta, dar bea mai ales Pepsi. Răspunsul corect era: lucrează. Scott lucrează. Ca abordare a ultimei perioade din viaţa lui Fitzgerald, unghiul acesta mi se pare de-a dreptul curajos. În primul rînd, se opune tradiţiei cinematografice în domeniul portretelor de artişti. De obicei, filmele se grăbesc să ni-i prezinte pe scriitori, compozitori sau pictori bînd pînă nu mai pot sau făcînd sex sălbatic sau, pur şi simplu, chicotind prosteşte (vezi Amadeus) - în fine, făcînd orice, în afara lucrurilor esenţiale. În faţa imaginii artistului care stă la biroul sau în atelierul său, cuminte, concentrat, disciplinat, treaz, filmele pleacă ochii, ruşinate: cum să-i arăţi ceva atît de puţin fotogenic bietului spectator, care a venit la cinema tocmai ca să uite de muncă? Şi totuşi, iată-l pe Scott lucrînd la Ultimul magnat, aruncîndu-i secretarei sale, Frances Kroll (Neve Campbell), idei şi fraze, ca o ploaie de bănuţi de aur pe care ea trebuie să-i prindă. Încă şi mai curajos, filmul se opune legendei lui Fitzgerald, la care au contribuit mulţi scriitori, începînd cu Budd Schulberg (el a lansat imaginea "epavei", a "omului terminat" care ar fi fost Fitzgerald, în ultimii săi ani de viaţă, petrecuţi la Hollywood) şi terminînd cu Hemingway (de a cărui contribuţie macho bănuiesc că ne puteam lipsi: pasajul acela despre dimensiunile penisului lui Scott e unul dintre cele