Ma inscriu cu onoare in lista celor care, asemeni lui Woody Allen, spun ca n-au terminat nici o scoala pentru ca, mai degraba, scoala i-a terminat pe ei. Multa vreme m-am considerat, cu orgoliu, un autodidact, mizand pe nobletea acestei sintagme, ce presupune o constiinta de sine aparte, o minte atletica si-o vocatie de ascet: miza nu mai e o afacere de haita sau turma, ci un razboi barbar cu tine insuti. Iti ridici si-ti cobori singur stacheta, dupa cum te taie capul, iti dai amenzi si medalii dupa propria constiinta si-ti stabilesti criterii personale pentru a sti daca ce considera altii ca e o victorie nu-i, de fapt, o infrangere: inveti ca trebuie sa fii, mai degraba, circumspect la auzul aplauzelor, ca pupaturile si mangaiatul pe cap sunt tot atatea posibile frane, ca intr-o cursa lunga conteaza cat de repede te ridici de pe tron ca sa-ti incepi, cu sudoare si inocenta, urmatoarea etapa. Nu cred, totusi, ca am facut aici altceva decat sa insir niste piese de mobilier ale unor bucatarii private, caci virtutile individuale nu pot fi ridicate la rang de sistem. Cred ca autoinstructia e, la urma urmei, o afacere personala, pe care fiecare si-o gestioneaza cum vrea, dupa celebrul dicton conform caruia "masele dau mereu gres, iar indivizii au intotdeauna dreptate". E o chestie de bun-simt, care tine de gusturi, standarde, motivatii si optiuni personale si n-am de gand sa umflu nici o fraza suplimentara pe tema asta. Mai mult, in ultima vreme simt un soi de repulsie in fata "legitimatiei" de autodidact, care aminteste, mai degraba, de ceea ce eufemistic numim "viciu solitar". O prefer, eventual, pe cea de maratonist, sau "freelancer", unde performantele si virtutile individuale sunt omologate in competitii directe si dure cu alti alergatori. Aici biografia, cu accidentele si everesturile ei emotionante, e o chestiune strict personala: faptul ca te-ai asezat la start cu