Mi s-a parut totdeauna mai de neinteles ca oamenii discuta politica, desi voteaza o data la patru ani, si niciodata economie, desi zilnic scot bani din buzunar.
Acum exact trei ani, Joseph Stiglitz, economist-sef al Bancii Mondiale, laureat al premiului pentru economie in memoria lui A. Nobel, isi parasea postul, bombanind o explicatie scurta pentru reprezentantii presei: „ciinii vagabonzi nu poarta botnita“.
Doi ani mai tirziu venea si raspunsul mai detaliat, sub forma unui bilant al globalizarii economice si a activitatii Fondului Monetar International, principalul promotor al globalizarii. Cartea explica mecanismele prin care Fondul Monetar International decide alocarea de imprumuturi catre o tara sau alta.
In fapt, la imprumuturile Fondului apeleaza mai ales economiile in criza; economistii Fondului stiu asta si pun conditii mai dure decit bancile comerciale; la rindul lor, guvernele tarilor respective informeaza eronat Fondul privind anumiti parametri economici: brutalitatea se armonizeaza cu ipocrizia: „PIB-ul Chinei din 1990 reprezenta 60% din cel al Rusiei. In 2000 e invers“ – constata autorul (cap. 7), nu fara a corela prabusirea economica rusa cu programele de restructurare coordonate de FMI.
Una dintre componentele globalizarii a fost dereglementarea pietelor de capital: abia intrate pe piata asiatica, capitalurile occidentale s-au retras la primele semne ale crizei (in 1997), amplificind-o brusc, lasind in urma monede prabusite si sisteme bancare mult slabite*. Aceeasi situatie asteapta si economia romaneasca, mai devreme sau mai tirziu – exemplul crizei din 2001 in Argentina este destul de graitor pentru cei care au suficienta rabdare sa se aplece asupra mecanismelor complicate care au dus la sabotarea acestui fost „elev-model“ al FMI. Austeritatea de care am avut parte in ultimul deceniu, cu sprijinul ideologic al F
