Doua dintre spectacolele „Selectiei oficiale“ a Festivalului National de Teatru au purtat semnatura lui Victor Ioan Frunza, ambele dupa texte de Eugen Ionescu: Lectia, montat la Teatrul „Csiky Gergely“ din Timisoara, si Regele moare, de la Theatrum Mundi din Bucuresti. (In paranteza fie spus, tot cu doua montari fiind prezent si Radu Afrim: Ingerul electric in Sectiunea oficiala si Alge (Bernarda’s House Remix) in Sectiunea „Teatrul de la miezul noptii – Independentii si tinerii creatori“.) Prima dintre cele doua creatii ale lui Victor Ioan Frunza, Lectia, s-a aflat si in competitia din primavara acestui an pentru Premiul UNITER rezervat regizorilor, alaturi de Calatorii cu dricul, montare cu aceeasi semnatura, de la acelasi teatru (dar cu premiera mai veche, drept pentru care a fost inclusa in Festivalul National de Teatru de anul trecut). Semne cum ca Frunza se afla intr-o perioada fasta a carierei sale.
Una – in plus – extrem de interesanta, cu unele date noi. E vorba – se stie – despre unul dintre cei mai valorosi regizori ai generatiei lansate la noi in ultimele doua decenii, de la Silviu Purcarete si Mihai Maniutiu la Alexandru Dabija si Alexandru Darie, pina la mai-tinerii Afrim, Teodora Herghelegiu, Anca Maria Colteanu, Sorin Militaru, Radu Apostol si altii. Intre ei toti, Frunza a facut intotdeauna figura de excentric, de „incomod“, de „posedat“ al viziunilor sale sofisticate, extrem-barochizante, impinse pina la limita comprehensibilului.
„Teza“ sa principala era aceea a „marii montari“: regia – pe care o denumea in toate programele de sala „directie de scena“, deci elaborare ampla a complexului vizual-gestual-auditiv pe care-l ofera un spectacol – insemna pentru el o desfasurare violent-spectaculara, cu multe personaje, cu decoruri baroce, cu colosale miscari de trupe, actori, figuranti, recuziteri, ansambluri muzicale etc. etc. Mereu –
