De vorbit, se vorbeste destul de des in mediile culturale si politice de la noi despre necesitatea subventionarii de catre stat a proiectelor si institutiilor culturale. Din pacate insa, raportul intre vorbe si fapte este net in favoarea primelor. In conditiile in care bugetul destinat culturii este de la an la an mai mic, iar indiferenta autoritatilor fata de o serie de monumente aflate in patrimoniul national – de fapt, fata de problemele majore ale culturii – devine din ce in ce mai evidenta, modul in care unii dintre reprezentantii guvernului inteleg sa se implice in acest domeniu tradeaza mentalitati si reflexe indelung exersate in anii in care un singur partid detinea puterea. Pretutindeni in democratiile capitaliste occidentale cultura primeste in mod regulat subventii guvernamentale, fara ca acest lucru sa stirneasca suspiciuni sau reactii negative. Dar, in vreme ce in cazul democratiilor occidentale, subventionarea culturii este un demers firesc, tocmai pentru ca intra in atributiile oricarui guvern, indiferent de coloratura sa politica, in Romania ceea ce ar trebui sa fie o datorie trece drept o favoare. Prin diferitii sai reprezentanti autorizati, puterea politica de la noi simte nevoia sa rasplateasca obedienta si sa sanctioneze independenta, indiferent de domeniul in care acestea se manifesta. Ca raspuns la avansurile puterii politice, cazurile de oportunism si de servitute voluntara se inmultesc sub ochii nostri, iar reactiile critice – atunci cind apar – ramin, cel mai adesea, fara ecou.

Daca Guvernul Romaniei nu are o strategie coerenta de subventionare a culturii, are, in schimb, o politica sistematica de recompensare a serviciilor pe care i le fac diverse personalitati culturale, dispuse la compromisuri de orice fel. Manifestarile care au avut loc in ultima vreme in spatiul public atesta pe de o parte tendintele anexioniste ale culturn