Un fenomenolog fara sistem, nici principii de lucru consecvent analitice, un entuziast deconstructor al propriilor sale descoperiri fenomenologice si textuale, acesta este Gheorghe Iova, unul dintre cei mai controversati autori aparuti in literatura noastra spre sfirsitul anilor ’80. Desi fara carti publicate, el se face cunoscut inca din anii ’70 prin modul sau de a gindi literatura „in raspar“, pe inversul directiilor ei dominante, minat inainte de aceeasi mefienta fata de miturile estetice si stilisticile de gen pe care o intilnim si la scriitorii grupati in jurul revistei franceze Tel Quel. Dar nu e locul aici pentru istorie, oricit ar fi ea de recenta. Teoriile lui Gheorghe Iova cu privire la text, actiune, individualitate, substituire si reprezentarea prin inlocuitori ne intereseaza doar in cadrele lor generale si nu le vom mai recapitula. In schimb, viziunea somatografica a autorului ne va retine atentia tocmai prin particularitatile ei, care o disting de „cazurile“ urmarite pina acum (Radu Petrescu, Mircea Nedelciu, Simona Popescu, Stefan Agopian etc.).
In textele lui Gheorghe Iova somatografia si gramatologia merg mina in mina, se constituie intr-un act de respiratie gura la gura. Corpul pompeaza oxigen in fiziologia rostirii. Limbajul transforma corpul intr-un mecanism somatic cerebralizat. E o operatie fara sfirsit, mereu intrerupta si reluata de la o carte/secventa de viata la alta, un demers la urma urmelor fara scop, lipsit de o motivatie epica sau poetica, de vreme ce poietica autorului e una a insertiei imediate in prezent (de cele mai multe ori la modul diaristic) si, mai departe, a unei continuitati scripturale lasate in voia unei secventialitati de rutina, determinate biologic. Structurile sale de moment nu se supun unei suprastructuri finaliste, personajele sale nu sint atit identitati, cit semne umane ale lumii exterioare, pentru ca
